One Week (pauza)

Capitolul 5

Heyyy lumeeee! În primul rând, vreau să-mi cer scuze pentru că a durat atât de mult, inițial eu și prietenele mele am vrut să renunțăm, însă zilele acestea mi-am mai aruncat privirea și aici, fiind extrem de surprinsă să văd că ne aflăm pe primul loc la categoria #teendrama. Vă mulțumesc enorm!!! Mi-ați făcut prima zi de școală minunată. Am în început să scriu din nou. Da, doar eu. De fapt întotdeauna em am scris. Ele au venit cu câteva idei, însă voi schimba și asta. Voi transforma cartea pentru a fii în propriul meu fel. Îmi pare rău fetelor, dar am nevoie să continui. Scuze pentru că am lungit-o. Iar în al doilea rând, îmi pare rău pentru greșelile de scriere. Lectură plăcută!

Urăsc pereții albi, nu mă pot gândi decât la un spital de nebuni ori o sectă de rahat. Adică, zău așa, camerele acelea sunt făcute pentru a te înebuni. Și nimeni nu-mi poate schimba părerea. Dacă, din întâmplare ajungi într-un astfel de loc cu mintea cât de cât ok, vei ieși o persoana pe care nu o vei mai recunoaște, dacă ai norocul să mai ieși. Eu am fost un caz fericit...
Întru în restaurant, cercetând în grabă locul ușor întunecat, observând de îndată scaunele ridicate și așezate peste mese. Ceva nu este în regulă, a spus că v-a fi aici, deci unde este? Încrețiturile frunții mi se adâncesc aproape nevăzând nimic în fața ochilor din cauza sprâncenelor mele, care au coborât considerabil. Umeri mi se încordează atunci când un zgomot asemănător cu o cană spargân-duse , toate simțurile intran dumi în alertă. Dacă cineva s-ar fi apropiat de mine în acel moment ar fi fost, în final, refuzat de câteva spitale. Bine, nici chiar așa, sar anii de făcut karate ar fi făcut din moaca sa o pocitură.
- Megan? Vocea familiară a lui Dylan îmi înmoaie toate articulațiile și mă liniștește . Tu ești? Ce cauți aici la oră asta? Nesiguranța din tonul acestuia mă înnebunește. De e atât de surprins? Întotdeauna vin aici când Tyler are tură de noapte.
Dintr-odată întreaga încăpere se luminează, orbin duma câteva minute bune. Când îmi recapăt vederea mintea mi se învârte. Dylan se află încă lângă întrerupător, fiind îmbrăcat cu o pereche de blugi negri și un tricou roșu că sângele. Nu mai poartă uniforma. Și de ce mă rog eră întuneric aici? Adică, nu ar fi trebuit să fie totul aranjat? Și unde e Tyler? Când îmi dau seama că mă privește îmi amintesc că încă nu i-am răspuns la întrebare, așa că mă grăbesc să zic ceva, apropiindu mă de el.
- Ăămm... Da. Bună, am venit la Tyler. El unde este? Mă bâlbâi fără motiv. Chiar nu știu de ce sunt atât de emoționată în preajma lui. Adevărul este că Dylan este un tip foarte atrăgător. Părul lui blond răsleț face contrast cu ochii căprui și strălucitori, atât de pătrunzători și sinceri. Este exact ceea ce îmi place la un băiat, numai că întotdeauna a fost prea timid. Acum că mă gândesc mai bine, dacă nu l-aș fi văzut pe stradă, dacă nu l-aș fi urmărit până aici, nu l-aș fi întâlnit niciodată pe Tyler și nu am fi ajuns să fie împreună. Bine, dacă ar fi fost să fie ne-am fi întâlnit oricum, dar în circumstanțele acestea pot spune că relația mea nu ar fi existat fără Dylan. Îi datorez totul pentru asta. Sunt întrerupă de răspunsul grăbit al acestuia.
- Tyler nu lucrează în seara asta. A avut toată ziua liberă. Pare confuz, iar motivul mă face și pe mine să mă întreb dacă a înțeles bine. Mi-a spus că astăzi stă cu tine. Vocea lui ajunge de la confuzie la milă pe parcursul conversației.
Mintea îmi zboară la scenarii oribile, făcând ochii cat cepele și ridicând o sprânceană pentru a-și da seama și el, dacă nu a realizat deja, că eu habar n-am despre ce vorbește. Deschid gura încercând să spun ceva, însă cuvintele mi se blochează în gât, innecandu-ma. El se holbează la mine cu o privire de parcă ar fi în stare să-și omoare propriul prieten și până să apuc să mă gândesc ce are în minte, simt o picătură de apă curgându-mi pe obraz. Începusem să plâng, cu siguranță rimelul deja se întinsese, dar nu-mi mai pasă de asta, la tot ce mă pot gândi este că Tyler m-a mintit.
Undeva în adâncul meu ceva s-a frânt încă de când am pășit pragul restaurantului ăsta nenorocit. Îmi duc repede mâinile la ochi, ștergând-ui în timp de îi mulțumesc lui Dylan și îmi cer lui scuze pentru că am dat buzna așa, surprinzandu-ma când mă trezesc în jurul brațelor sale călduroase. Adrenalina mă împinge să mă retrag de lângă el, zbughind-o spre ușă, trecând ca prin ea.
Am un sentiment prost că după această seară viața mea se va schimba.