|| Proză scurtă | Ficțiune adolescenți ||
În adolescență ne facem foarte multe planuri cu privire la viitor, dar știm cu toții că lucrurile nu se întâmplă cum sperăm.
În urma unei întâmplări tragice, Sara nu mai crede în visul ei. P...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
· · ─── ·𖥸· ─── · ·
Îmi arunc ghiozdanul pe un umăr și ies din clasă. Am de mers douăzeci de minute pe jos și cinci minute cu tramvaiul. Nu mai am niciun strop de energie pentru că nopțile trecute am dormit foarte puțin. Am avut coșmaruri.
Cobor scările, împinsă de mulțimea elevilor care se grăbesc să scape din liceu. Un vag miros de ciocolată ajunge până la nările mele, făcându-mi stomacul să se chircească și să scoată sunete ciudate. Îmi presez mâinile de el, încercând să îl opresc înainte să audă cineva.
Din fericire, mulțimea de liceeni se sparge în grupulețe care se salută gălăgios între ele. Rămân singură. Îmi scot căștile din buzunar și le conectez la telefon, apoi le pun în urechi. De când a murit bunicul, m-am obișnuit să merg ascultând una dintre melodiile lui preferate.
Multe s-au schimbat de la moartea lui. Eu m-am schimbat. Nu mai am chef de nimic. Nu mai am un scop. Medicina nu mai este un vis de viitor. E o prostie.
Pe el nu l-a salvat.
Urc în tramvai. Majoritatea locurilor sunt ocupate. Nu îmi place să mă așez lângă străini, așa că mă prind de o bară să îmi țin echilibrul. Mai repede decât aș vrea, tramvaiul oprește în stația mea și trebuie să îmi continui drumul. Mai am de mers cincisprezece minute pe jos.
Îmi îndes mâinile în buzunarele mari ale gecii de piele și ridic capul, încercând să par cât mai încrezătoare și stăpână pe situație. Lumea întreagă e la picioarele mele. Sunt Gulliver. Nimic nu mă poate opri. Probabil sunt cele mai folosite minciuni. Oricât mi le-aș repeta, tot nu le cred.
Mă asigur și traversez, apoi o iau pe o stradă mai liniștită. Picioarele mă dor și simt că mușchii îmi vor exploda prin perechea de jeanși slim. Mă opresc două secunde și îmi scutur ambele picioare. Chiar atunci se termină melodia și îmi scot căștile din urechi. Oricum mai am de mers doar câteva minute.
Niște strigăte de după colț îmi fac pielea de găină și inima ca o pană bătută de vânt. Sunt voci de bărbați. Mă încrunt, scoțându-mi mâinile din buzunare pentru a mă putea apăra dacă e cazul. Tresar când apare un băiat de vârsta mea. Aleargă spre mine. Mă vede și zâmbește răutăcios. Rămân pe loc, privindu-l încurcată. Mă aștept să mă ocolească, dar se lovește de mine, de parcă nu ar fi știut că sunt acolo.
Sunt împinsă în peretele casei din stânga mea. Oasele mi se lovesc între ele și palmele îmi ard de la contactul cu peretele zgrunțuros. Câteva șuvițe de păr îmi vin peste față, așa că nu-l pot vedea pe tip.
― Scuze, îndrugă înainte să fugă mai departe.
Îi strig înapoi câteva vorbe de duh, apoi mă dezlipesc de perete și îmi trec mâinile prin păr și peste haine, aranjându-mă. De după colț apar doi polițiști, dar mă feresc din calea lor. Sper să-l prindă pe tip și să primească pedeapsa pe care o merită. Îmi continui drumul, încă înjurându-l în gând pe acel băiat.
Intru în casă. Mă descalț și arunc ghiozdanul pe podea, dorindu-mi să scap și de geacă. Îmi verific buzunarele pentru a lua căștile, însă dau și peste altceva. Ochii mi se măresc și sângele mi se scurge din obraji la vederea plicului mic ce conține două pastile.
