Am vrut să mă întorc în speranța că voi putea scrie iar poezie. Nu mă simt pregătită să mă exprim astfel momentan, dar sper ca aceste cuvinte să-mi fie suficiente pentru a putea pune capul pe pernă liniștită.
Sunt singură cum nu am fost niciodată. Interesant sentiment, singurătatea. Dorința de a fi ascultată și măcar vag înțeleasă mi-e infinită. Am fost urmărită de o diversitate interesantă de gînduri în ultimele luni. Gînduri fixate spre un viitor îndepărtat, sau spre posibilitatea ca acesta să nu existe.
Mi-e frică de mine și ce gîndesc. Îmi sunt cel mai bun prieten, cel mai înfocat inamic și, uneori ambele, concomitent. Natura umană mi se pare din ce în ce mai interesantă și tragică la fiecare nouă relevație.
Conceptul de pandemie a trezit multe lucruri care existau, dar erau așa adînc îngropate. Un dans modern cu moartea, perceput de cei mai mulți drept o fugă sau cine știe ce nou soi de pedeapsă divină. Ocazie de a te reinventa sau a muri, încercînd, așteptînd...
Cît despre mine, ei bine eu sunt o masochistă convinsă. Nu m-ar deranja să se termine brusc, dar m-ar răni profund să se încheie plictisitor. M-am sinucis în zile blestemate de amor, însă refuz să mor de mîna sorții. Ironic, de neînțeles, neclar.
M-am plimbat prin diverse conturi de wattpad, sub diverse pseudonime în ultimii, să fie oare 5 ani? Strict din nevoia de a fi o altă persoană, sau mai bine datorită sentimentului că aș fi. Acum nu mai pot să fug de adevăr, măcar de l-aș cunoașste pe deplin.
Rămîne deci dorința să-mi părăsesc orașul natal, care se traduce într-o falsă încredere conform căreia departe de locul traumei, aceasta nu-și mai poate face de cap. Cîte dureri sunt simplu destin sau precar lucru manual, mi-e imposibil să-mi dau seama.
Vreau să mă schimb doar ca să nu mă mai simt așa. M-am schimbat totuși, și tot ce s-a întîmplat a fost să mă simt mai rău. Doamne, ai milă!
CITEȘTI
Mă topesc în mine însămi
Puisi„elogii pentru mai târziu, dureri și strigăt ferecat inima mea, în stare pură, închisă într-un vis uitat."
