Runaway

Capitolul 1

        Era un peisaj monoton, cu totul și cu totul normal. Câteva respirații răsăreau ici-colo, iar creioanele se izbeau din când în când de bancă. Totul părea apăsător când, de fapt, nu era nimic ieșit din comun. Nimeni nu vorbea nimic, iar eu doar stăteam și analizam ceilalți participanți. Cu toții păreau mai mici decăt mine.

        Un ciocănit în ușă îmi face corpul să tresară, iar o voce gravă se împrăștie în clasă.

                -Bună ziua!

        Silueta sa imenă trece prin spatele meu. Îi pot simți parfumul. Se așează în banca din fața mea, încercând să se camufleze printre noi. Mă străduiam să-i pătrund corpul cu privirea, dar e mult mai mare decât mă așteptam. Mă întind către el, atingându-l pe spate.

                -Iartă-mă, te poți muta pe celălalt scaun?

        Se întoarce spre mine, iar zâmbetul i se împrăștie pe față.

                -Sigur. Apropo, nu am văzut pe nimeni care să mai arate precum o păpușă.

        Fac o grimasă și mă simt nedumerită cu privire la afirmația lui. Râde atunci când mă vede și-și scoate telefonul. Înainte să mă dezmeticesc, necunoscutul îmi face o poză, fără ca zâmbetul să-i dispară. Întoarce telefonul spre mine, iar ceea ce văd este destul de șocant și pentru mine. Ochii îmi sunt mari, iar soarele imi scoate în evidență verdele ce înconjoară pupila. Genele îmi sunt arcuite, iar fața perfect conturată. Chiar arătam ca o păpușă.

                -Șterge-o, te rog, încerc să-l conving.

                -Nu, poza asta va fi singura mea garanție că tu chiar exiști, îmi răspunde uitându-se în ochii mei.

        Am rămas perplexă la cuvintele sale. Vocea profesoarei se aude în clasă, făcându-l să se întoarcă spre ea.

                -Copii, o să primiți foile cu subiectele, iar eu sper că o să reușiți.

        O spune de parcă am face asta zilnic, precum un fel de rutină. Profesoara să mișcă energică prin clasă, împărțindu-ne subiectele și urându-ne la fiecare pe rând un "Succes!" plin de viață. Asta mă face să mă simt mai bine, într-un fel. A venit și rândul meu să-mi primesc foaia, iar când am trecut o privire rapidă peste exerciții, totul părea bine. Am luat pixul în mână și am început să rezolv. Răspunsurile veneau de la sine, iar eu nu mă puteam simți mai mândră. Mușchii mi se contractau, iar mâna a început să mă doară. Cum era destul timp, am decis să iau o scurtă pauză. Inevitabil, ochii mi-au aterizat pe spatele băiatului din fața mea. Mușchii îi erau proeminenți și mișcau cămașa albă de fiecare dată când mâna sa trecea peste foaie mai rapid. Părea să știe totul. Zâmbeam euforică, încă uitându-mă la el. Profesoara și-a dres vocea, făcându-mă să mă uit la ea.

                -Domnișoară Walsh, dacă doriți să-l studiați pe domnul Irwin în locul lucrării dumneavoastră, vă poftesc să vorbiți cu el mai târziu, nu în timpul examenului, răspunde autoritară profesoara, totuși simțindu-i o tentă de amuzament în cuvinte.

        Îmi dau ochii peste cap și mă întorc la probleme mele. L-am văzut zâmbind pe sub mustață după ce profesoara și-a luat atenția de la noi. Și din spate tot îi pot vedea gropițele din obraji cum lasă un spațiu în pielea sa.

        Ies fericită din sală și mă îndrept spre stația de autobuz. Încerc să îi evit pe foștii mei colegi. Nu vreau să fiu din nou luată peste picior. Mă uit dezamăgită la orar și, aparent, va trebui să mai aștept încă 10 minute pentru următorul autobuz. Mă așez mai bine pe bancă și-mi scot telefonul, schimbând melodia de fiecare dată. Stând așa, mă gândesc că în câteva luni o să plec din orașul ăsta infect, o să merg undeva unde nu îmi va fi frică să vorbesc. O să reușesc, sunt sigură de asta. Zâmbesc, și mă uit la nimic. Doar îmi las ochii să se plimbe prin împrejurime, fără să fiu atentă la ceva anume. Simt pe cineva punându-se lângă mine, iar același zâmbet strălucitor și aceeași sclipire mă întâmpină.