pseudo-renaștere

mi-am dăruit soarele stins

  

       L-am spânzurat întâi. Pe soare. Apoi l-am stins și împachetat în pulbere de nori și de stele și de inimi umane și de cer și de atmosferă. Nucleul l-am păstrat pentru mine, mi-am pus astenosfera în buzunar și, deși mi-a ars haina până am rămas dezgolită în ploaie, nu i-am dat drumul.

      Și apoi l-am lăsat să se stingă, să parjoleasca o ultimă dată pământul și ardă până la topire. Am luat ce-a rămas și mi l-am dăruit tot mie.

      Am adunat apoi câteva constelații și am încercat să le adun în chipul meu, în virtutea unui autoportret naiv care ar scurge cerul și ploaia și pe mine și sentimentele și galaxiile și durerile adunate într-o pâlnie de tinichea care se scurg prin calea lactee transformată într-o bilă de cenușă de la atâta ardere și moarte și fulgi de îngeri din stele. Mă simt ca la înmormântarea lui Dumnezeu.

     Mi-am pictat stele pe încheieturi și mi-am adunat cositele de ploaie în cozi lungi și împletite în spicuri de planete și am ajuns să mă gândesc că e frumos să fii soare. Să strălucești miliarde de ani și să înveți atâtea cuvinte și limbi și culori și să le dai tu forma și să vezi planetele cum dansează doar pentru tine și să plângi cu flăcări prârjolitoare de dor de lună, trebuie să fie frumos. Haotic, dar frumos. Muzical. Poetic. Infinit, dar efemer și apoi ai crea un univers nou, o nouă cale lactee, de data asta vărsată dintr-un pocal de aur.

     Dacă universul e infinit, pot să fiu eu centrul lui?

     Vreau să fiu explozia soarelui. Vreau să ard. Vreau să fiu lumină și i-aș scrie o poezie cerului despre cum iubirea pentru el mă face sa mă sufoc și să mă înec, dar cerul nu există. Eu sunt cerul. Eu sunt atmosfera.

     Sunt atât de cosmică ca să aparțin pământului. Sunt prea ușoară ca să fiu făcută din lut. Vreau să zbor. Preschimbați-mă în pasăre, îngeri din stele, goliți-mi oasele de țesut și lăsați-mă să ating luna dintr-o bătaie de aripi. Dă-mi voie să zbor, universule, altfel am să mă cațăr pe stele și am să te cuceresc.

      Închină-mi un sonet despre frumusețea morții. Vorbește-mi despre cât de absurdă e iubirea, Shakespeare. Dă-mi urechea lui Van Gogh și plantează-mă în Capela Sixtină.

      Dacă eu sunt Dumnezeu, pot face proza să devină poezie, Doamne?