pseudo-renaștere

am ucis luna

      Și mi-am dăruit moartea ei exact așa cum era, neînsuflețită și caldă și plină de pete oarbe. Dacă scormoneam prin ele aș fi găsit soarele. Vechiul soare, vechiul univers, antologia tuturor elementelor pe care le-am cucerit, dar nu și poezie, nu simfonii de dragoste aruncate peste roci, nu dureri neimpastrasite abandonate adânc în ființă. Doar soare, doar protuberanțe, doar lut fărâmițat de oameni morți pe stele. Luna era ca o expoziție de arte macabre pe care nu reușeam să le cuprind când mi-am asumat-o, degetele mi-au tremurat în jurul ei, ea nici măcar nu s-a răzvrătit împotriva morții.

        Așa că acum stau, o privesc, privesc cerul, marea, încă mai lucrez la o poezie despre tragedie, despre o fată care a cucerit universul și care-l săruta pe Dumnezeu. Cred că mi-am pierdut ființa, undeva pe la mijloc, că am lăsat-o pe o constelație sau să am sângerat dintr-o data prea mult peste scrisorile cerului. A trecut atât de mult timp de când m-am privit în oglindă ca să-mi spun că eu sunt soarele, eu sunt universul, eu sunt puiul de om născut în cel mai rece iulie care a cucerit omenirea și a luminat-o apoi.

       Cred că mi-am pierdut poeziile preferate sau bucăți din ele care nu se mai completează. Am nevoie de un cuțit și o sfoară, ca să le contemplu îndelung, ca să ma decid dacă vreau să devin o exoplanetă sau dacă vreau să stau în mijlocul cerului strigând după el.

        Ah, cerule, nu te-am mai văzut de atât de multă vreme, se simte de parcă mi-am ars plămânii, de parcă mi-am decojit inima, de parcă ard degeaba de atâția ani, de atâtea infinități mai lungi decât oricare altele, de parca mi-am pierdut cartea preferată și condeiele și aerul și oxigenul și oamenii, oh, oamenii. Mă arunc peste ei, îi ucid, oh, îi ucid ca să fie doar ai mei, ca să fie bucățelele mele de lut și apă, ca să fie inima mea cea înflăcărată, prea înflăcărată ca să mai simtă ceva.

        Abia aștept să explodez pentru ei, cerule.

        M-am decis că iubind e un mod foarte egoist de a trăi, am renunțat la iubirea pentru ei, căci aș fi vrut să-i iubesc la nesfârșit, am stins-o. Gata! S-a dus. Și-mi mai rămâne doar iubirea pentru tine, doar iubirea pentru stelele tale dansatoare care râd de mine pentru sunt atât de imposibil de îndrăgostită de tine și nu mai știu ce să fac cu sufletul meu ca să-i potolesc dorul, nu mai știu cum să-l întind și sugrum, unde să-l arunc ca să nu mai fiu conștientă de el.

         Te rog să mă auzi, te rog să mori de dorul tău. O să-ți scriu poezia, în disperare și durere, cu propriile mele lacrimi de foc. Dar te rog privește-mă, spune-mi că nu se merită să explodez. Și n-o voi face.