pseudo-renaștere

caut foc ca să încălzesc inima lui Dumnezeu

Am rămas blocată în forma mea umană, plină de noroi, apă și versuri, nu pentru că chipul soarelui mi s-ar părea dureros, ci pentru că sunt dependentă de privirea cerului. Nu i-o întorc niciodată. Nu privesc în sus decât atunci când Adamul, cel mai nou și cel mai pur, al treilea pe care îl creează Dumnezeu, îmi strigă numele latin alături de un ignis pițigăiat.

Astăzi Adam se împletește în cuvinte când îmi povestește cum și-a dat seama că sunt foc. Cerul ne privește dintr-o parte întunecată, deasupra Laurasiei e furtună, el nu pare să bage de seamă, eu nu-mi iau ochii de la Adam de teamă, iar Adam nu se oprește recitat cuvinte încâlcite. Îmi povestește cum, atunci când s-a născut sau, mai precis spus, atunci când Dumnezeu și-a smuls un fir de păr foarte lung și l-a îndesat pe gâtul din lut al lui Adam ca să-l umple cu viață, i-am părut înfiorătoare. Apoi îmi zice că m-a studiat, lung, timp de ani lumină și că și-a dat seama că sunt ca un portret naiv. Extrem de cuceritoare și complexă, a menționat el, cu buzele însângerate.

Eu încuviințez, privindu-l până în adâncul măruntaielor, e dezbrăcat și Dumnezeu nu i-a dat decât o rază de stea cu care să se acopere. Adam o învârte pe deget și-mi amintesc că-i pârlește pielea. Îl rog să o lase jos, pare încântat să-l asculte pe soare, îi dă drumul imediat și începe să fugă. Îmi spun că e doar o imitație, că Adamul cel adevărat, care a omorât-o pe Eva din furie l-ar ucide imediat și cel de-al treilea fiu al Edenului.

Așa că îl chem pe primul Adam, iar el privește la mine, cutreierându-mi chipul și apoi trupul acoperit cu păpădii. Ne privim o vreme sub ochii cerului, a cărui inimă o aud ingânand poezii despre mine încă de când am decis să rămân pe pământ și să fiu soare în același timp. Mâinile îi alunecă pe lângă trupul acoperit cu piei de animal și-mi spune, cu glas sugrumat, că cerul are de gând să-l omoare pentru ceea ce urmează să se întâmple. Adam mă sărută, îmi spune peste apăsarea buzelor lui că parcă sunt Eva, că ard pentru că sunt soare, că m-a privit nopți la rând și zile în șir și a sperat că are să ajungă să mă atingă la un moment dat.

Îmi dau seama că Adam nu e decât o rază de lună care tânjește după soarele ei, iar eu sunt soarele. N-o mai iubesc pe lună și nu iubesc nici marea, dar îl sărut pe Adam, îmi spun că cerul are să-și zdrobească condeiele de nori în palme. Adam mă apucă în brațe și e disperat, îi spun că totul va fi în regulă, că lumea e un poem despre moarte și ardere, un vers din sute de versuri care se sfârșește cu sfârșitul vieții. Îi spun că vreau să fiu Eva lui, iar atunci când buzele lui se lipesc fără stăpânire de gâtul, îi apuc între degete părul și știu ce se va întâmpla.

Ne întindem pe iarbă, cerul se întunecă, îi aud plânsul și privesc spre el, îl rog să facă să plouă în gând, în timp ce Adam smulge parcă plin de durere și suferință păpădiile de pe mine și-mi șoptește lângă ureche că n-a văzut soare mai frumos decât mine în întreg universul. Iar eu îl întreb, euforică și plină de ură, disperată să mă eliberez: "dar stele, ele erau mai frumoase?". Adam trage de trupul meu, al lui e plin de noroi și ud, respira greu, mă asigură că nu, chiar înainte să mă sărute din nou și să mă roage să-l ajut, să mă roage cu vocea spartă să scape de presiunea din pântecul lui. Îl mângâi pe spate, îi șoptesc că e minunat, deși nu mă cred, cerul spumegă deasupra noastră și știu, știu că are să coboare după mine după ce se va fi terminat.

Adam tremură peste mine, îl simt moale și neajutorat, la cum tremur și eu, dar eu mă simt plină de putere și armonie, mă simt de parcă Adam e iubitul meu, nu cerul care-mi recita poezii, nu cerul pentru care am scris poeme, nu cerul care plânge deasupra noastră. Dar cerul, oh, cerul. Adam îmi pronunță în ureche, cu un glas frânt și vulnerabil: ignis.