||Thriller||mister||dramă||dragoste||
Toate secretele se învârt în jurul unui oraș, care la prima vedere pare unul liniștit și plăcut chiar și pentru locuitorii vechi ai orașului, dar de fapt dacă sapi mai adânc în vechile amintiri, ajungi să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul IV- „Amintiri spulberate“
„ Răcoarea sufletului este eternul foc al fericirii."
Mă trezesc foarte înfrigurată, dar în același timp mult mai liniștită. O noapte petrecută în propria casă, în care nu am mai călcat timp de doi ani de zile, a fost chiar bine venită. Mi se făcuse destul de frig încă de când era noapte, dar lângă șemineu nu mai erau lemne și mi-era prea frică să mă duc în magazie după niște lemne așa că am mai scos o pătură din dulap și m-am învelit. Îmi verific telefonul și văd că este ora opt și am douăzeci și patru de apeluri pierdute de la tatăl meu. Eram sigură că mă va dispera cu apelurile așa că mi l-am dat încet încă de la cămin. Într-un fel am făcut chiar bine căci așa am stat mai liniștită. Mă ridic din canapea și trag toate draperiile ca să pot aduce casa aceasta la lumina pe care înainte o valora. Dacă stau mai bine și mă gândesc cred că voi face ordine peste tot, inclusiv afară și voi face casa să arate ca înainte, am de gând să locuiesc din nou în ea cu sau fără aprobarea tatălui meu. Mama sigur e foarte dezamăgită căci o dată ce am ales să abandonez casa și amintirile ce o întregesc, am ales să o abandonez și pe ea. Pentru prima dată încep prin a urca scările și a trece prin camera mea și fosta a părinților mei. Intru prima dată în camera mea și observ că totul e la fel cum am lăsat, doar praful s-a așternut peste tot. Toate lucrurile sunt înșirate pentru că așa le-am lăsat, am fost atât de distrusă încât am răsturnat camera cu susul în jos din cauza nerviilor. Culoarea turcoaz a pereților, adică culoarea mea preferată în perioada aceea, s-a deteriorat puțin, dar nu se observă atât de tare. Cărțile din biblioteca mea erau toate înșirate jos. Cărți pe care mama mi le-a luat spunând că trebuie să citesc căci așa îmi dezvolt mentalitatea. Recunosc că nu-mi convenea când eram mai mică, dar tot le-am citit de dragul ei. Le-am aruncat pe toate pe jos din cauza sentimentelor distruse o dată ce am aflat că a murit. Hainele mele sunt și ele aruncate pe pat, majoritatea erau cumpărate de mama, de asta le-am și lăsat, pentru că-mi făcea rău să mai privesc lucruri ce mai aveau legătură cu ea. Poate exagerez, dar ceea ce am simțit la acel moment nu se poate descrie în cuvinte, era o durere imensa în piept pe care nu o puteam alunga nicicum. Sigur dacă ar vedea ce e în camera mea s-ar enerva rău. Asta îmi aduce aminte de o întâmplare. Trebuia să merg la un concurs de înot, sport de care am fost foarte pasionată când eram mică și îmi căutam haine. În timpul acela înșirasem în toată camera numai haine pentru un simplu echipament de înot.
„— Lydia! Ce e cu mizeria asta în camera ta? Mă ceartă mama.
— Mamă o să fac curat când mă întorc, dar acum nu-mi găsesc echipamentul. Îi zic în timp ce mai răscolesc în căutarea costumului.
— Aiurit-o! Echipamentul ți l-am dus la baie azi după ce l-am spălat. Ai uitat când ți-am spus? Mă mustra mama în continuare.
— Sincer, nu-mi amintesc să-mi fi spus, dar tot fac curățenie când mă întorc. O țin eu pe a mea în continuare.
