Domnişoara (editare)

Lorette a revenit

   Lorette a revenit

  Big Ben-ul arăta ora doisprezece noaptea. Străziile erau pustii, nici o vietate nu mai mişca. Dintr-o dată nişte sunete de tocuri se auzeau silenţios. După un colţ, îşi face apariţia un păr ca de foc, rochie până la genunchi, roşie, mulată pe corpul bine conturat al domnişoarei. Şuviţele roşcate, drepte care nu treceau de umăr săltau încet în aer la fiecare pas. În mâna dreaptă roşcata ţinea o geantă plic negră. Ajunsă în faţa unui reflector se opreşte. Ochii ca cenuşa căutau ceva. Domişoara şi-a aranjat bretonul drept, a răsuflat greu şi s-a aşezat pe o bancă din apropiere. Alte sunete cauzate de tocurile unei domnişoare se auzeau în infernul nopţii. După un bloc de vre-o zece etaje şi-a făcut apariţia bruneta de la bar. Roşcata a zâmbit triumfător ca şi cum a câştigat un duel, apoi s-a ridicat de pe băncuţă, a mers spre femeia îmbrăcată destul de sumar, iar frumoasa brunetă s-a uitat într-o pare în alta ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nimeni nu o urmăreşte.

-Lorette! Mă bucur nespus de mult să te văd. Cum e? Ai reuşit? Zâmbetul domnişoarei în roşu se mării la rostirea acestor cuvinte.

-Da, cel puţin eu aşa cred. Era şi Juliet cu el. Făgăduind acestea Lorette, bruneta,  a clipit de câteva ori.

-Cred că te înşeli. Nu are cum, era în Paris. 

-Jessica! Nu mă înşel. O pot recunoaşte dintr-o mie. Tonul a fost mai ridicat de acestă dată. Jessica şi-a pus arătătoriul la buzele rozalii, în semn să vorbească mai încet.

-Fie cum zici tu Lorette. Atunci, ar trebuii să ne apucăm cât mai rapid dacă nu ai vrea ca cineva să îşi dea seama ce plănuim. Mâine la ora opt jumătate la Juli Caffee. Roşcata s-a întors şi a dispărut în negura nopţii lafel ca şi bruneta. 

  Norii cenuşii şi-au făcut apariţia pe bolta cerului. Barul Lord John s-a închis, iar în mulţimea aceea de suflete care o luau fiecare pe câte o cărare, cărarea vieţii lui, destinul fiecăruia, se vedeau trei siluete cunoscute. 

-Juliet! O cunoşti? Bărbatul cu părul dezordonat a ridicat o mânuşă neagră.

-Da. Mai vrei să şti ceva? Blonda părea deranjată de apariţia feminină de mai devreme.

-Da. De unde? Bărbatul s-a apropiat de tânăra domişoară. Doar trei centimetrii îi despărţeau pe cei doi.  

-Este o fostă prietenă. Mai vrei ceva Edward? Şti unde mă găseşti. Blonda s-a întors şi a dispărut în mulţimea de oameni lăsâdu-i cu ochii în soare pe cei doi bărbaţi. Grupul s-a destrămat. Fiecare a luat-o pe altă cărare.

  Lângă un internat destul de vechi o prezenţă umană se simţea. Nu se mişca. Aştepta ceva sau pe cineva. Poate pe prinţul ei, prinţul din basme, poate doar a venit să ia o gură de aer fiincă în camera unde stătea ea era prea cald sau poate vrea să plece, să lase toate grijile în urmă şi să înceapă o noua viaţă, una mai bună. Domişoara s-a mişcat în bătaia luminii lunii. Haina de blană, cizmele până la glezne, părul de culoarea abanosului şi buzele  rozalii îi  dădeau o senzulatitate aparte. Şi-a  mişcat capul în dreapta şi în stânga. O altă siluetă venea spre domnişoară. Un cap blond îşi făcu apariţia. A îmbrăţişat-o pe brunetă, s-a uiat în ochii ei şi a rostit:

-Lorette este în Londra. 

-Lorette? Nu, nu poate fii aici. I-a trimis Otiliei ieri o scrisorare că este în State. Bruneta era în ceaţa. Nu ştia ce se întâmplă.

-Atunci Otilia are informaţii greşite. Am văzut-o azi în Lord John. Faţa blondei era serioasă, prea serioasă.

-Era şi Jessica cu ea? Cealaltă prezenţa a devenit şi ea serioasă la rostirea cuvintelor.

-Nu. Dar Eve, nu ai de ce să îţi faci griji. E pe mâna mea. Un zâmbet triumfutor s-a plasat pe faţa Julietei, apoi a continuat. Ai încredere în mine. Blonda a şoptit acestea şi a plecat. Eve a intat şi ea în internat, iar tăcerea a pus iar stăpânire pe oraş. 

    Londra era într-o beznă completă. O noua zi avea să înceapă, o zi nouă în care o viaţă o să aibă loc printre noi, oamenii, iar alta o să se înalţe la ceruri lăsându-şi trupul neînsufleţit în pământ, de acolo unde a şi venit...