Finally Alive - YAOI/BOY×BOY

Capitolul 1

La o înmormantare, persoanele prezente ar trebui să-şi aline reciproc tristețea pierderii suferite, să se gândească că decedatul şi-ar fi dorit puțină iubire măcar acum, la sfârşit de drum. Ar fi trebuit să-şi şteargă lacrimile şi să-şi lingă rănile, şi totuşi, nici un suspin nu era auzit, nici un zâmbet nu era transformat într-o expresie îndurerată, iar toate persoanele prezente ar putea fi numărate pe degetele de la o singură mână, asta incluzând preotul şi cadavrul.

Cu paşi sfioşi şi nesiguri, m-am îndreptat spre coşciug, sperând din suflet să nu am aceeaşi privelişte ca de fiecare dată. Nu din nou. Mă rugam să nu se repete istoria pe care o cunosc prea bine, însă nu pot împiedica inevitabilul.

Când am ajuns lângă sicriu, mi-am ținut ochii închişi, repetându-mi în minte că nu trebuie să mă uit, că nu trebuie să mă las pradă imaginii dezolante încă o dată, dar acelaşi impuls pe care îl simțeam de fiecare dată când încercam să mă opun preluă controlul, iar pleoapele mi se deschiseră încet, eu lăsându-mi privirea să cadă pe corpul palid şi neînsuflețit.

Era îmbrăcat într-un costum sofisticat, deşi ştiu cu siguranță că ar fi preferat orice altceva în afara de ceva superficial. Mâinile îi erau încrucişate pe mijlocul pieptului, aceleaşi mâini care, dacă ar fi putut, şi-ar fi smuls inima din piept şi i-ar fi oferit-o cu seninătate oricărui străin de pe strada în speranța că va primi în schimb puțina iubire.

Fața cadavrului arăta exact la fel ca şi atunci când era viu, doar că acum pare liniştit, calm, împăcat. După pleoapele închise se aflau aceeaşi ochi goi, verzi, care renunțaseră de mult la lupta pentru fericire, realizând că asemenea concept era imposibil pentru o persoană ca şi el.

Şuvițele brunete se odihneau răsfirate pe frunte şi pe lângă obrajii mai albi decât zăpada, iar părul era lipsit de strălucirea de altădată.

Mi-am dus gentil mâna la obrazul lui gingaş şi i l-am mângâiat cu blândețe. M-am încruntat când un val de tristețe mă cuprinse, parcă trezindu-mă la realitate din ceea ce făceam. Singurul regret pe care îl aveam era cel că această imagine nu aparținea realității, cel puțin nu în totalitate. Băiatul ce părea atât de fericit, bucurându-se de somnul său etern eram chiar eu. E adevărat, eram mort, dar cineva s-a decis să se joace cu mine, retezându-mi sufletul şi lăsându-mi doar corpul, o carapace goală care îşi caută alinarea de care nu va avea parte niciodată.

Am făcut din nou inventarul persoanelor prezente, care erau: mama, fratele meu mai mic şi preotul. Am tânjit după iubirea mamei ani întregi, încercam să găsesc o fărâmă de afecțiune în orice gest pe care îl făcea, am încercat să mă apropii de ea, am încercat... Dumnezeu ştie câte am încercat. Dar de fiecare dată mă trezeam izgonit, alungat, lăsat deoparte.

Acum doar stă lângă fratele meu, Danny, şi i se plânge că îşi pierde timpul din cauza mea, dându-şi ochii peste cap, iar Danny era prea absorbit de jocul de pe telefonul lui ca să-i mai acorde atenție. În curând, când nu o să mai fie în public, mama o să-l lovească, o să țipe, o să amenințe şi o să blesteme, acum că singurul obstacol care o împedicase până acum să facă asta murise, iar Denny o să-i răspundă la fel de neînduplecat. Asta ne diferenția. El era firea puternică, chiar dacă era mai mic, nu depindea în totalitate de nişte gesturi sau cuvinte parşive ce aveau ca scop final distrugerea, iar eu eram cel ce încă spera că dacă o să mă supun şi o să devin un sac de box uman pentru mama, ar fi fost o mică şansă să mă iubească. Fără iubire sunt mort, ăsta este motivul pentru care mă aflu în această zi aici.

- Nici nu ştiu de ce se mai ține ceremonia înmormântării, am auzit-o pe mama spunând. Am fi putut foarte bine să-l incinerăm şi să scăpăm odată de el. Oricum nu are prieteni şi nici măcar nu ştiu al cui este. Mi-a mâncat zilele destul timp, de ce nu pot să mă descotorosesc de el mai repede?