Nemuritor

Remanență

Mă gândeam la o introspecție a anului ce a trecut, o fac poate, pentru că noi oamenii trăim cu impresia că mereu totul o să fie bine, că după atâta suferința și tristețe, trebuie să vină ceva bun. Sau poate doar eu sunt așa...

Începutul meu de an a fost groaznic, un loc de muncă supra-solicitant, angoasă, oboseală și iminența unei sesiuni de examene pe care sigur o făceam o ciorbă de note proaste și restanțe. Dar am avut speranță cumva că ceva sau cineva apare...

Și am demisionat de la muncă, în speranța a ceva mai bun, o singură restanță, note acceptabile, totul era între cald și rece, nu aveam de ce să mă plâng. Te cunoscusem și pe tine...

A venit gunoiul de pandemie și a trebuit să stau acasă, cursuri online, plictiseală, la un pas de depresie. Ai dispărut și tu, deși aveam planuri să ne cunoaștem. Am urât pandemia mai mult ca orice...

Vara a venit prea răcoroasă, și senzorial și supra-senzorial... am făcut o faptă bună pentru acel an, mă simțeam împlinit, a doua sesiune venea, dar fără vreo temere, știam că o să excelez. Și așa a fost, nicio restanță, note ok, dar nu satisfăcătoare pentru "ambițiosul" din mine, dar mă gândeam că anul oricum a fost groaznic și lipsit de idealizare, mie ce-mi trebuie excelență? Dar totuși mă gândeam la tine...

Vara? Hai să spunem că cea mai tristă din viața mea, cea mai frumoasă perioadă pe care o îndrăgesc și o elogiez mereu, a fost anul ăsta, lugubră, macabră, tristă... Tu nu mai erai nimic, nu mai străluceai așa tare, cum făceai mereu, certuri în familie, despărțiri în stânga și-n dreapta și multă-multă sobrietate. Atâta presiune, la care se adăuga sărăcia materială și spirituală, mi-a adus, pentru prima dată în viața mea plictisitoare și fără evenimente majore, depresia. Și aș fi vrut să dureze mai mult depresia, pentru că era prima dată când simțeam ceva...

Dacă ar fi să filosofăm puțin vara mea, s-ar rezuma la două chestii: solipsismul și alexithymia. Prima, pentru că, prin infatuarea și mândria mea, doar eu existam, doar eu eram important și ceea ce conta era doar persoana mea, deși eu nu am fost niciodată așa. A doua o aveam toată viața, o stare macabră, prin care nu ești capabil să simți nimic, nu te interesează de sentimentele celor din jur și oricât de mult te-ai strădui, nu-i poți înțelege, măcar în stare pur teoretică, sentimentele, tulburările. Fără să-mi dau seama, cele două sentimente se băteau cap în cap, o depresie plină de gol, plină de tristețe și exasperare, presarată cu stropi de simțirea trăirii într-o serie de coincidențe și de auto-explicări a orice lucru, asemănându-se tot și toate între ele, plus gânduri sinucigașe, iar cealaltă era lipsa de sentimente. E ironic, tu ești așa sensibila, d-aia te ideatizez, d-aia te venerez mai ceva ca pe-o zeiță...

A venit toamna, bacoviene gânduri, așa crude, așa de eliberatoare, toată depresia dispăruse, lumea ușor se repara, mulți au scăpat de depresia despărțirii, mulți au scăpat de nocivitatea persoanei de lângă ei. Măcar de-aș fi scăpat și eu de nocivitatea ta, de bunătatea ta cu care reușeai să mă distrugi, ca-ntr-un paradox.

Am dat restanța, am luat-o, nu era nimic special. Lucrurile deveneau din ce în ce mai bine, depresia a dispărut, eram același om plictisit și plictisitor cu glume sporadice și lumea avea să se schimbe. Reușeam să-mi satisfac partea materială, aveam unde să muncesc, unde să scot bani. Și am zis că cu tine trebuie să se termine, nu mai avea sens, nu mai aveam nevoie de tine.

Dar plăcerea nu a durat mult, mi-am dat demisia, motive necunoscute. Nu eram așa trist, știam că pot performa într-un loc mult mai bun. Dar n-am rezistat fără tine, doar două săptămâni am stat și-am cedat, te voiam neapărat înapoi.

A venit iarna, spectaculos, direct cu ninsoare, totul era alb, totul imaculat, știam că doar Sărbătorile îmi pot hrăni plictisul cu puțină melancolie și extaz. A fost destul, n-am mai vorbit așa mult, dar știam că totul va fi bine, te știam undeva, într-un colț al sufletului, într-un colț de Rai, unde toți ne refugiem...

Nu a fost nimic special anul ăsta, între apogeu și hău, cam așa este viața, trebuie să te gândești cum să ieși din mocirlă sau să nu te bucuri așa mult de reușită, oricât de groaznic sună ultimul lucru. Trebuie o constantă, mereu mi-am zis: "excesele sunt devastatoare," dacă nu aveam constanta asta în cap, ajungeam să mă omor... și pentru ce? Toată lumea suferă, dar multă lume preferă să tacă, să nu exagereze cu starea pe care o au și să nădăjduiască la bine și la împlinire...

P.S. La mulți ani!
P.P.S. Să faceți tot ce vă propuneți pentru anul ăsta.