Nemuritor

Remanență II

Lumea se reface, ușor... cu pași mărunți, dar siguri. Cred că ăsta a fost primul gând cu care m-am trezit în prima zi a anului. Nu mă gândeam la macrounivers și chestii d-astea plicticoase, ci la lumea mea. M-am gândit instant că trebuie să iau febril cele mai bune decizii... și să scriu, să scriu mult, nu doar "scrisorica" asta, ci să scriu tot ce vreau să fac, să umplu zeci de foi, să organizez orice secundă trece din anul ăsta.
Nu e niciun clișeu, nu e "new year, new me," anul ăsta vreau să fac ce n-am făcut o viața, ce am visat și am aspirat odată cu obsedanță.
Dar ăsta e un prolog, o idee efemeră, adevăratul motiv pentru care scriu, este că vreau să-mi reamintesc ce am făcut anul ăsta.

Totul a început cu un curaj extraordinar, cu vise mari, cam ca acum, sesiunea urma, o pun și ăsta când abia îți revii din beții și mâncare. Am trecut-o cu lejeritate, deja puneam și-n practică ce-am învățat la facultatea pe care o urmez. Și nu era nimeni...

După stresul examenelor trebuia să mai dau un examen. Trebuia să iau permisul de conducere. Și am reușit, din prima... și nu era nimeni.

Dintr-o dată, mă gândeam că anul ăsta ar trebui să fie unul al rememorării, al cunoașterii de sine și al altor chestii clișeice de genul. Și-am vrut să mă las de viciul care m-a consumat o perioadă lungă de timp. Și când am început, n-am rezistat decât trei zile și mi-am reaprins țigările. Și voiam să plâng de nervi, dar nu era nimeni...

Totul devine încețoșat pe parcursul a două luni, nimic special, aceleași plimbări plicticoase, seară de seară, cu mașina, cu 2 tovarăși pe care-i mai aveam, vorbind de chestii irelevante, glume fumate și promisiunea subită că mă las de alcool. Cu timpul a dispărut ideea asta, dar mi-am propus că păstrez ideea de a mă lăsa pentru ziua întâi. Și stând cu ei, parcă nu era nimeni...

Urma a doua sesiune, urma o vară plicticoasă cel mai probabil, dar uite că un tovarăș mă sună pe la începutul lui iunie, care era extrem de ploios, să vin la un interviu de angajare. Incredibil, dar n-am avut deloc emoții, și m-am angajat. Mă așteptam să fie acolo, la fel de toxic precum alte locuri de muncă, dar nu era așa, vara urma să fie genială, o vară cum mi-am dorit-o, chiar de stăteam la căminul studențesc. Și nu era nimeni.

Nu era nimeni pe care să cunosc, ziceam că o să stau ca tristu', oricum eram destul de lipsit de interacțiune umană după un an și ceva de pandemie, eram, de asemenea și introvertit, sau așa gândeam. Dar uite că întâlnesc un tovarăș pe care-l aveam în cămin odată. Și mai cunosc și alții și întâlnesc și pe ea... și cu ei, parcă tot nu era nimeni.

Nopți lungi de vară, după muncă, lucram după-amiază, colegi de muncă ce-au început să mă placă, deși nu eram cel mai bun angajat, poate eram cel mai de treabă, cel mai glumeț, cel mai sociabil, deși n-aveam un skill social aparte. La miezul nopții ajungeam la cămin, dar toți mă așteptau, spuneau că vor să stea nopțile cu mine, că se plictisesc, că vor să bea și să consume țigări, să le spun glume. Cu toate astea, parcă voiam să nu fie nimeni.

Vara era pe sfârșite și urăsc abrupt să întâlnesc persoane noi, ca mai apoi, să plece, ce-ar fi fost să nu ne întâlnim vreodată? Ar fi fost ok, n-aș mai fi suferit. Dacă nu te cunoșteam de-o vară și dacă n-am fi privit filmul ăla cu tine, ținându-mă pe pieptul tău și mângându-mi părul sau strângându-ți coapsele când ziceai că "ți-e frig," poate nu mai voiam ca și acum, să nu fie nimeni...

Și-am stat fixat primele luni din noul an universitar pe imaginea cu tine, la cămin au venit boboace, boboci, oameni proști, dar care aveau chef de țigări și distracție, că-s studenți și vor s-o ardă-n caterincă. Munca era la fel, și eram fericit, fusesem și la o nuntă a unei rude și am fost așa fericit după o lungă perioadă frustrantă. Începusem, ironic, să mă resemnez că nu e nimeni...

Ultima lună, a cadourilor, nu voiam să primesc nimic, nici să dau ceva. Ebenezer Scrooge de România, nu credeam în vreo magie și spiritele Crăciunului nu apăreau, dar m-am băgat să fac cadouri, și n-am mai simțit niciodată o așa liniște și bucurie inefabilă, și-am făcut cele mai frumoase cadouri, de nu le veneau să creadă, deși eu nu m-am chinuit, deși nu știu să fac cadouri. După atâtea "plot twisturi" sau mai degrabă încurcături cu seara de Revelion, am hotărât că anul ăsta ce urmează, vreau să nu mai fie nimeni.

Nu să dispară, să moară sau alte gunoaie de genul, ci să văd singurătatea cum e, înainte, când eram singur, voiam să fie cineva anume sau mai mulți, fiindcă era nevoia absurdă de comunicare. Acum vreau să nu fie nimeni, să nu deranjez pe nimeni și viceversa. Vreau liniște, vreau să-mi văd de calea mea și de nimic altceva, să ajung obsedat de ceea ce am visat, să fac ce n-am făcut în 22 de ani și poate, îmi găsesc liniștea. Nu fericirea, pentru că nu există, dar liniștea da.
Sper să aveți un an liniștit.