Nemuritor

Remanență III

Încă odată, când sufletul tânjește la rememorare și anamneză, voi scrie introspecția anului ce a trecut. Au fost momente cruciale și neașteptate. Au fost momente grele, dar, la finalul zilei și-al anului, toate se transformă-n amintiri, ca visuri febrile, rememorate și introiectate.

Anul nu a început fantastic, știu că nu mai aveam job, dar era totul în regulă, trebuia cumva să mă descurc, știam că trebuie neapărat să mă ocup de licență, iar în timpul liber mai făceam lucrări și altele, din care-mi scoteam banii necesari.
Iar pe tine nu te știam încă.

Sesiunea a fost extra, trebuia să dau și niște restanțe, le-am luat pe toate, plus examenele. Cred că în fiecare an, de 4 ani de zile, tot am examene, dar cred că examenul de după sesiune era cel mai greu al vieții mele și era și neanunțat. În timpul ăsta dădeam petreceri săptămânal și ziceam că e an de licență, haide să-l trăim la maxim. Și în acea seară, acea seară fatidică... în acea seară te-am cunoscut. Și-am vorbit și mi-ai dat mințile peste cap, și m-ai vrăjit cu nurii tăi...
Și-mi aminteai de cealaltă, ironia face că erați din același județ, aveați aceeași harneală ieftină și erați așa simandicoase...

Și luna asta, post-examene, eram eu, care te doream cu disperare, încercam de fiecare dată să te fac a mea, am încercat tot. Tot am încercat, erai de gheață, erai rece ca nopțile lui Februarie, ca noaptea în care te-am cunoscut. E ironic, știu data exactă, era 24 Februarie, de ziua tatălui meu.
Și nici nu știam cât de mult contează un tată, până să te cunosc.

Și timpul a trecut, mereu te chemam, mereu te doream, voiam să plec în America în perioada aia, doar să fac mulți bani, licența o dădeam eu în iarnă, dar măcar făceam un ban calumea. Cu tine am tot încercat, la un moment dat, am strâns tot curajul necesar și ți-am zis că te vreau... Dar m-ai respins.
Și de aici totul s-a dus de râpă.

Îmi amintesc de faptul că mă angajasem, full-time, în plină facultate, doar să strâng niște bani de plecare spre visul American. Dar suferința după tine m-a făcut să renunț repede la job. Și în momentul ăla nici nu te aveam, mă îmbolnăvisem rău la stomac, părinții mei nu erau nici ei bine, iar ăștia de la ambasadă nu mi-au dat viza. Și-am început să plâng...
Iar apoi, când nu era destul totul, m-am reapucat de viciul ăsta nenorocit, am reînceput să fumez...

Eram șocat, licența nu era făcută, aveam și altele pe cap, am și plâns, după ani de zile. Sesiunea venea cu repeziciune, nimic nu părea că merge. Am zis oricum că nu dau nicio licența, știam că nu o să iau examenele și că totul o să fie o batjocură de an. Îmi amintesc de atunci doar momentele în care nu puteam să dorm și tot pe tine te chemam pe afară, să stăm pe băncile din fața căminului studențesc, mintea agoniza și gândea haotic. Așa de distructiv, încât, din haosul ei ieșeau monștrii, care păreau că mă devorează. Și uneori mă duceam să iau, la trei dimineața, țigări, multe țigări, ca să-mi revin, dar mai rău îmi făceau.
Și, ca prin miracol, am luat toate examenele. Puteam să-mi dau licența...

Începutul verii a fost genial. M-am reconectat cu un prieten foarte bun, pe care-l aveam din liceu, amândoi am fost la aceeași facultate, dar ne intersectam foarte rar. Aveam vieți diferite. Dar el... dacă nu era el, nu puteam să scap de tine. Și doar câteva gânduri mi-a pus în cap. M-am trezit atunci! Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Vizualizez totul plenar, eram într-un părculeț din zona de unde sunt eu de fel. Mi-a zis din tot sufletul: "frate, tu ai făcut totul pentru ea? Ai făcut tot ce era necesar și te-a respins?" Răspunsul era afirmativ. "Păi și atunci," continuă el, "e destul, nu a vrut, totul merge înainte, ai un alt viitor, care nu este cu ea, scurt, simplu." Eram așa frapat de niște cuvinte modeste, dar care erau formula magică pentru vraja pusă de ea pe mine. Eram așa de șocat încât nu puteam să concep ce a zis, abia când rămăsesem singur și mergeam cu mașina la relanti pe străzile din satul meu, fumând o țigară, am simțit exact ce trebuie să fac, mă vindecasem de ea!
Și-am început să te ignor, și-a fost așa de bine! Dar ție nu ți-a plăcut.

Pe atunci totul a fost destul de simplu, nu o să intru mult în detalii, am luat licența, chiar cu 10, o făcusem cu o zi  înainte de predare, am stat nedormit 75 de ore, dar a fost în regulă, când m-am culcat, am dormit vreo 14 ore. M-am înscris și la master. Totul mergea cum trebuie, în sfârșit, în anul ăsta retardat.
Dar era doar calmul dinaintea furtunii.

Ziua mea urma, la două zile după era și ziua celui mai bun prieten de la cămin și era și ziua ei... Am zis să facem ziua toți trei, dar prietenul meu cel mai bun, știind toată situația m-a întrebat dacă vreau să fac și cu ea. El mă întreba serios, eu i-am zis cu sarcasmul specific că nu doresc așa ceva, dar el nu s-a prins că glumeam și a luat-o de bună și nu am mai făcut și cu ea.
Și-a început Armaghedonul...

După ce totul a fost frumos, am cheltuit bani mulți pentru ziua mea, chemând grupul de 20 de prieteni pe care l-am făcut din cămin. Și toți erau fericiți, erau mândrii să fie acolo. I-am pupat pe toți, i-am îmbrățișat. Eu eram în centrul atenției, dar țineam la ei mult, încât să-i fac să se simtă speciali. Până și cu ea am stat, am vorbit, am luat-o în brațe, am vrut să fiu om cu ea.
Și-am învățat atunci faptul că răzbunarea nu este bună deloc, chiar dacă nu ai vrut să te răzbuni inițial.

Și după mare petrecere, toți prietenii mei m-au acuzat că este vina mea, că eu nu am vrut să o chem pe ea. Și toți m-au acuzat, doar câțiva au vrut să mă asculte și să înțeleagă faptul că a fost o neînțelegere și atunci m-am enervat și i-am futut în gură pe toți. Chiar și acum sunt dezamăgit de ei. D-aia i-am și înjurat.
Dar tot ei au venit la mine, tot ei mă voiau, pentru că, față de ea, care îi ignora mereu și era la fel de rece, eu le dădeam atenția pe care o doreau. Narcisiști...

Și cum mulți și-au terminat licențele și disertațiile, au plecat din cămin. Mă simțeam și singur și fără prieteni. Dar nu era mai tragic decât faptul că prietenul meu cel mai bun din cămin a plecat, și nu se va mai întoarce niciodată-n București... dar măcar mi-a spus adevărul despre tine. Îmi amintesc când îmi povesteai de tatăl tău că este mort și că suferi după el, dar să faci lucrul pe care l-ai făcut, chiar la un an de la moartea lui, doar datorită dorului, este ieșit dintr-o carte de-a lui Freud și-a complexului Electrei. Fie, nu mai dezvolt, deja mi-e rău, cam ca de fiecare dată când îmi amintesc cât de degenerată ești tu.
Îmi pare bine că m-am răzbunat și că ai primit ceea ce meritai.

Și-am început facultatea, eram masterand, totul era interesant, totul se ducea spre o parte pozitivă, nimic din ce a fost nu mai conta, viitorul meu prima și deja mi-am făcut planuri mărețe, atât pentru partea financiară, cât și pentru cea intelectuală. Mi-am făcut câțiva clienți și deja lucrurile și lucrările mergeau spre direcția dorită de mine.
Și de tine nu mai știu prea multe, ai fost și tu undeva în multe luni și simțiri ale anului, acum ești doar o amintire.

E Decembrie, ultima lună, îmi făcusem un grupuleț nou de persoane, alții mai vechi au dorit să ne reconectăm, oricât de ipocrit sună, mă simt ca Burebista, eu eram reformatorul grupului, eu strângeam triburile și le uneam într-unul singur, așa că i-am iertat pe mulți și ei și-au cerut scuze. Alții au rămas acolo, în lumea lor.
Ironic, și-n ultima luna apari și tu... tu cine ești? Te știam de mult, te știam când încă scriam lucruri frumoase, toate adresate și inspirate de tine, eram și eu un copil cu vise pe atunci, te știam din anul I, dar ai dispărut mult timp și acum ai revenit, chiar am ieșit în oraș. Ai mai vrut, dar nu ai mai îndrăznit, eu eram cel mai bun pentru tine, dar, exact ca prima din anul asta de care am tot vorbit în introspecție, nu ai apreciat. Așa că, pe amândouă v-am respins și o să vă ignor, și știți de ce? Că abia ce aseară dansam cu două, ironia face că le cheamă ca pe voi două, dar alcoolul și trupurile lor se simt diferit, sufletul lor cald și îmbibat de alcool mă dorește mai mult decât voi, iar eu pe ele mai mult decât orice.
Iar la final m-am lins cu amândouă, și mi-a trecut de voi, lor le-a trecut de toate prostiile acumulate de la alții proști ca voi.

Iar acum totul devine acalmie calmă...
Cam asta a fost și introspecția mea, a fost foarte lungă, anul a fost încărcat, dar m-am bucurat de fiecare clipă, oricât de complicate au fost situațiile prin care am trecut, totusi am reușit să izbutesc și să ies învingător. De regulă aveam un laitmotiv concret, acum am vorbit doar de cineva specific, dar nici nu contează, s-a dus, ca același an și iarnă în care-am cunoscut-o.
La mulți ani!