Nemuritor

zece locuri

unu

Eram în acel părculeț, începuse acea primăvara pe care fiecare din noi ne-o doream. Caldă senzorial și suprasenzorial. Nu fumasem vreo 3 ore, voiam să mă bucur, îmi dădusem un challenge, cum s-ar zice, doar să mi se desfunde nasul, doar să simt mirosul ăla dumnezeiesc de iarbă verde, flori de care-or fi și să aud triluri de păsări, de parcă vor să interpreteze ceva nemaiauzit, ceva ce parcă coboară din cer și ajunge la urechile-mi muritoare. Auzeam copii chicotind, țipând, râzând, alergând. Auzeam femeile cu căruciorele în care își plimbau ceea ce însemnau pentru ele, sensul vieții, iubirea și scopul oricărei încercări trecute. Unele țineau minusculele făpturi umane în brațe și le auzeai sușotelile și cuvintele dulci pe care le rosteau, îi auzeai și pe micuți cum scânceau și cereau mai multă iubire. Liniștea sufletească mi-e tulburată:

- Pot să stau lângă tine?
- Da...

Spațiul în jur se estompează, nu mai e nimic, doar apă, sânge și-un cer luminat pare-mi-se care înconjoara acea băncuță din lemn putred de pe care vopseaua s-a dus de mult, cu trecerea anilor. Eram doar noi, care pluteam în infinitate și speram să rămână așa.
- Vei fi a mea pentru eternitate.
- Și tu al meu.

doi

Patru pereți albi, de cămin, două paturi de-o persoană unite, nu eram vreun bogătan, ea nici atât, ne-am jurat să rămânem împreună și să facem tot posibilul să clădim ceva, să ajungem cineva, împreună, uniți veșnic.
- Ce m-a enervat ăla, zice ea ținându-se aprig de pieptul meu, se dădea la mine, încercam să-i zic ceva, să-i dau cu flit, dar mă tot șicana, mă asfixia cu prezența-i.
- Am grijă de el, ți-l jupoi cu mâna mea...
- Nu, zice ea nervoasă, nu vreau un luptător, vreau să am eu grijă de el.
- Grija ta-i și-a mea, o să scăpăm de el.
- Ești gelos? întreabă ea chicotind.
- Nu... sunt turbat, mă calmez că ești aici, dar dacă ți l-aș vedea, ți l-aș zdrobi.
- Nu mai fi așa, știi că ești doar al meu și eu sunt doar a ta...

trei

Holul parterului de la cămin, o țineam de-o mână și ne pregăteam să urcăm până la etajul 5. Cineva coboară, era pețitorul pizdii. Ne vede, se uită în pământ, nu era masiv, nu era slab, era potrivit, poate de teapa mea, poate mai puternic, dar nu stabileam acum raporturile de putere. Eram mereu laș, nu mă luam niciodată la ceartă, nu aveam niciodată curaj să ridic tonul măcar, dar acum eram iar turbat, ăsta, prin fiece impresie aveam în cap, atentase la ceva mai mult decât prețios pentru mine, atentase la ceva ce era mai mult decât viața mea și trebuia să atac, să atac puternic și de neoprit.
- Ia stai așa, frate. Am auzit că te-ai dat la fata asta a mea.
- Cine, mă, frate? Nici n-o cunosc.
- Nu mă cunoști? întreabă ea, atunci cine era fata cu care vorbeai pe balcon și-i ziceai că e frumoasă și că vrei să o scoți la o cafea sau la un șpriț la tine în dormitor, că ești singur?
- Du-te, fă, de nebună, de aici, zice el tremurându-i vocea.
- Ce-ai zis, bă, futu-ți rasa mă-tii? întreb eu urlând.
- Bă, zice el, urlând asemenea, cine morții mă-tii ești tu de mă-njuri?

Urletele au alertat paznica, o femeie sighinașă și bătrână, zice, tot urlând:
- Bă, ce-i acia? Vreți să chem poliția?
- Păi nu-l vezi, bre, că el a început, îmi vedeam de treaba mea și m-a înjurat.
- Cum, bă, nesimțitule, zice iubita mea, după ce-mi zici "fă" și te dai la mine, tot tu ești victima? Mai du-te-n pizda mă-tii!
- Fă, zice el turbat și greșind cuvinte, vrei să vin să-ți mfut vreunma?
- Ia vino, zice ea.
- Da, mă, vino! zic eu.

Mă pregăteam să scot box-ul, să-i umflu măselele și fălcile, de ajungea la spital.

- Stai cuminte cu ăla, țipă iubita la mine, lasă-l că ți-l rezolv eu.
- Nu, zic eu urlând la ea, ți-l umplu de sânge.