Înger păzitor

Capitolul III

Lacrimile aduseseră o contribuţie folositoare. Jade fusese aproape la fel de surprinsă ca şi Caine de acea ieşire emoţională spontană, dar nu se ruşina deloc pentru felul cum se purtase.

Vremurile disperate cereau întotdeauna măsuri disperate. Cel puţin, aşa îi plăcea să spună unchiul ei adoptiv, Black Harry. Şi avea să râdă cu poftă. De când erau împreună, niciodată n-o văzuse plângând, nici chiar când duşmanul lui, McKindry, o bătuse cu biciul.

Lovitura o arsese ca focul, dar nu scosese nici un scâncet. McKindry apucase să dea doar o dată, înainte ca Harry să-l arunce peste bord. Unchiul ei era atât de furios, încât sărise şi el în apă, să-l omoare.

Dar McKindry înota mult mai bine, şi ultima dată fusese văzut îndreptându-se spre ţărmul francez.

Desigur, Black Harry s-ar fi înfuriat la fel de tare şi dacă afla cu ce se ocupa Jade acum. I-ar fi pus pielea pe băţ.

Nu-i putuse explica planul, n-avusese timp să se ducă pe insula lui ca să-l informeze ce hotărâse. Iar timpul avea o importanţă esențială. Era în joc viaţa lui Caine.

Jade ştia totul despre Marchizul de Cainewood. Era un personaj cam contradictoriu. Caine era un om de lume, de-a dreptul pătimaş, dar mai era şi onorabil. Îi citise dosarul din scoarţă-n scoarţă şi-şi întipărise în minte fiecare amănunt. Avea darul neobişnuit de a memora orice de la prima lectură. Deşi i se părea o facultate cam ciudată, recunoştea că îi venise la îndemână cu această ocazojie.

Obţinerea impresionantului dosar al lui Caine de la Departamentul de Război fusese dificilă, dar nu imposibilă.

Desigur, informaţiile erau sigilate şi încuiate. Jade se mândrea cu îndemânarea de a putea să descuie orice broască făurită vreodată.

Reuşise să ia dosarul lui Caine dintr-a treia încercare.

Mare păcat că nici una dintre informaţiile consemnate nu menţiona faptul tulburător că era un diavol atât de chipeş.

Termenul „necruţător" fusese folosit cu dărnicie prin toate relatările despre activităţile lui, dar nicăieri nu apăruseră atributele „atrăgător" sau „fermecător". În dosar nu scria nici că era atât de înalt.

Jade îşi amintea cât de stânjenită se simţise când îi citise numele operativ. Superiorii lui îl numeau Hunter. După ce parcursese tot dosarul, înţelesese de ce era poreclit „Vânătorul".

Caine nu se lăsa niciodată. Cu ocazia unui incident, când sorţii fuseseră totalmente împotriva lui, continuase să-şi urmărească adversarul cu răbdarea şi tenacitatea unui veteran - şi, în cele din urmă, izbândise.

Caine se retrăsese din activitate în ziua când fusese informat despre moartea fratelui său, Colin.

Conform ultimei însemnări făcute de superiorul lui, un om numit Sir Michael Richards, tatăl lui Caine sprijinise demisia.

Ducele de Williamshire tocmai îşi pierduse un fiu pentru ţară şi n-avea de gând să-l piardă şi pe al doilea. Mai scria şi că, până în acea zi, Caine nu avusese idee că şi fratele lui mai tânăr lucrase pentru guvern.

Caine şi Colin proveneau dintr-o familie numeroasă. Caine era fratele cel mai mare. Cu totul erau şase copii: doi fii şi patru fiice. Copiii erau foarte protectori unii cu ceilalţi şi cu părinţii lor. Peste tot prin dosarul lui Caine se repeta faptul că avea o fire protectoare.

Dacă el considera acest lucru un defect sau o virtute, pentru Jade nu avea nici o importanţă. Nu făcuse decât să folosească informaţia ca să obţină ceea ce dorea.