Prolog

138 26 6
                                    

A plecat cum au plecat ceilalți din viața mea. A plecat fără să se uite în spate la mine. Eu o strigam, ea continua să fugă de mine, doar fiindcă s-a îndrăgostit. Fiindcă Profeția Zorilor s-a adeverit într-un final. Iar eu, acum, doar stau și privesc cum ea devine, cu fiecare pas alert, un punct din ce în ce mai mic în spațiu. Și, în momentul ăsta, îmi dau seama că am pierdut încă pe cineva în viața asta. Îmi dau seama că am pierdut, din nou, o persoană dragă.

Cu fiecare pas, ce mărește distanța dintre noi doi, sufletul mi se rupe în bucăți. Acolo, pe asfalt, în genunchi, cu mâinile în cap și cu lacrimi scurse pe obraji, mă vedeam pe mine, cel din trecut. Cel care pentru prima oară a făcut cunoștință cu moartea, cu pierderea. Mă vedeam pe mine, cel care am crezut că l-am îngropat înainte de venirea mea aici, în orașul ăsta blestemat de draci și iele, și de toate spiritele strămoșilor care vor să mă distrugă. Dar dacă am făcut-o eu deja?

Și vă întreb pe voi, ce ați fi făcut în locul meu?

Vidul celor căzuți în IadUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum