Vidul celor căzuți în Iad

Capitolul 1

Știi acel moment din viață când ești pur și simplu la mâna destinului? Ei bine, o fracțiune de secundă poate face diferența. Poate salva multe vieți sau nu. Asta mi s-a întâmplat și mie. Fracțiunea aia nenorocită de secundă a transformat totul într-un coșmar.

Era începutul lunii iunie. Am simțit nevoia să iau o gură de aer proaspăt. Mi-am luat una din cărțile mele preferate și am ieșit afară. M-am așezat la umbra unui copac falnic și mi-am deschis cartea la pagina la care am rămas.

Nu mai aveam mult până să o termin. Soarele apunea deja. Nuanțele diferite de roșu pastelat se îmbinau perfect cu albastrul cerului.

Nimeni nu știa că acea seară frumoasă va aduce dezastrul care îmi va reprezenta viața astăzi.

Liniștea mai era deranjată din când în când de cântecul greierilor. Paginile le citeam cu repeziciune. Luminile stâlpilor au aprins orașul la viață într-un mod plăcut și liniștitor. Deși am terminat cartea de citit, am mai stat să privesc cerul câteva minute. Câteva stele și-au făcut apariția împreună cu falnica și misterioasa lună pe bolta cerească.

Meditația mi-a fost întreruptă de un zgomot infernal. Știam că ceva rău s-a întâmplat, dar nu m-am gândit, în acel moment, la dezastrul care are să vină. În drum înapoi spre casă am văzut mașina tatei. Era răsturnată. În acel moment mi-am văzut sufletul, desprinzându-se de trupul meu și alergând spre locul accidentului înaintea mea.

Lacrimile au dat năvală peste mine, mi-au inundat propria ființă și m-au răscolit de amintiri, scoțând la iveală unele uitate în adâncul propriei mele minți. Mi-am văzut trecutul, prezentul și viitorul trecând prin fața ochilor. În acel moment mi-am dat seama că e foarte posibil să rămân orfan.

Acea fracțiune de secundă a fost fatală. A schimbat destine, vieți. A distrus oameni. Oameni cu adevărat frumoși, care acum își îneacă suferința și amarul cum pot și ei. Care au fost cândva plini de culori și nuanțe vii, iar acum sunt doar niște ființe în nuanțe pale de gri. Doar niște fantome ce trăiesc prezentul de parcă ar fi trecut.

În acea seară mi-am pierdut mama.

Și acum mă gândesc la toți nemernicii care au viețile frumoase și lipsite de griji și necazuri. Mă gândesc la toate persoanele dragi pe care le-am pierdut și pe care le pot pierde oricând. Mă gândesc la soarta asta primită și de care unii își bat joc. Mă gândesc și la gunoiul ăla de om, care a provocat accidentul părinților mei și a fugit, pur și simplu, ca un laș ce fuge de responsabilități și propriile sale greșeli. Poate asta suntem cu toții, niște oameni ce fug de moarte. Fug de propriul lor sfârșit cu gândul că poate vor trăi veșnic, dar uitând că nu suntem nemuritori.

Mi-aduc aminte privirea doctorului când mi-a spus că mama a sfârșit din viață, cum m-a bătut cu palma pe spate în semn de încurajare. Cuvintele, care mi le-a spus atunci, mi-au sfâșiat inima în bucăți.

Să știi, că acea fracțiune de secundă a distrus o familie, și mai ales să fie a ta, e cumplit. Te aștepți ca în orice moment să te înghită pământul. Ca cerul să cadă peste tine fără nicio avertizare primită. Și din nou mă gândesc la o posibilă șansă, la un nou început aici. Dar ce fel de început e ăsta când pierzi un om și trebuie să o iei de la capăt? Ce început va fi acesta, când inimile noastre vor fi distruse de pierderea ei definitivă?

Ce ridicolă poate fi viața uneori. Ce ridicoli suntem noi când nu prețuim timpul care ni-a fost dat să îl trăim.

Mi-e frică de ce se va alege de familia mea. De necunoscut. De faptul că sunt conștient de destrămarea ei. De despărțirea de încă o ființă dragă mie. Aici, doar tata a mai rămas cu mine. Mi-am părăsit cei mai buni prieteni imediat după incinerarea trupului mamei mele.