Vidul celor căzuți în Iad

Capitolul 7

Închid ochii pentru o fracțiune de secundă din cauza presiunii pe care o simt în momentul în care imaginea mă înghite. Imediat cum îi deschid observ pădurea și pe primar cum intră în ea. Nu știu de ce dracu o face, dar nici de ce mă pun să-l urmăresc. Imediat întunericul ne cuprinde pe-amândoi. Spre groaza mea nu văd pe unde umblu, dar merg după lumina felinarului cu ajutorul căruia el vede.

Știu că unele lucruri sunt prevestite răului, printre care și acesta, dar inevitabil te face să iei parte la tot ce se întâmplă. Și știu că nu-mi place ceea ce văd acum, dar lucrul acesta nu se poate schimba.

În mijlocul pădurii lemnele trosnesc într-un foc imens, mai mare decât unul de tabără. În jurul lui dansează trei fete tinere, cântând ceva din care nu înțeleg nimic. Le privim amândoi. Copacii din preajma mea capătă forme ciudate, iar vântul îi leagănă de parcă ei ar iniția un alt dans, diferit de cel al ielelor. Unul plin de viață și cu o altă însemnătate.

Ele se opresc și își îndreaptă privirea spre bărbat. Le observ rânjetul malefic. Se întâmplă ceva ciudat aici.

— Te-ai întors destul de repede la noi.

— Marsilia, am omorât oameni, am băut sângele lor și nu simt nicio putere. Îmi vreau soția și copii înapoi. Te-am rugat de atâtea ori să mi-i aduci, dar ai băgat pretexte că eu trebuie să o fac. Că eu trebuie să deschid poarta către vid și uite ce am devenit.

Bărbatul le privește pe toate trei, dar i se adresează numai celei care a vorbit prima dată. Nu văd nicio deosebire între ele. Sunt la fel, nu diferă cu nimic una de alta. Dar el parcă ar știi cine e Marsilia.

— Tu ai vrut putere, noi ți-am dat-o. Hai adu-i înapoi. E lună plină. E momentul potrivit, rostește cu batjocură iela cu care primarul vorbea.

Nu-mi place încotro se îndreaptă lucrurile, dar rămân pe poziții. Îl observ pe bărbat cum se apropie de foc, trecând pe lângă tinere. Îl văd cum scoate o lamă din buzunarul de la pantalonii săi de stofă, și idiotul se taie în podul palmei cu ea. În  momentul în care sângele curge, flăcările parcă prind viață. Se înalță către cer ca și cum vor să-l atingă.

Marcus începe o incantație. Și nu-mi vine să cred ceea ce văd cu proprii ochi. Pielea i se înnegrește, iar ochii parcă sunt scoși din orbite, din gură îi curge smoală. Simt idioții aceia de fiori pe șira spinării, făcându-mi pielea de găină. Și deodată, într-o fracțiune de secundă întreg corpul îi este cuprins de flăcări. Și-l aud cum țipă, cum imploră îndurare, iar ielele râd de nereușita lui.

Dar focul se retrage, iar el pare în viață și în urma sa apar trei ființe: doi copii și o femeie. Acesta aleargă către ei să-i cuprindă în brațe, iar atunci văd ceea ce nu voiam să văd. Rânjetul de pe fața soției lui care nu mai este aceeași, dar primarul încă nu știe, însă în curând va afla.

Imaginea dispare și apare alta. Primarul stă la birou scriind. Casa dintre munți unde acum locuiește arată mai mult ca o cabană rustică. Interiorul e la fel ca exteriorul, din lemn. Îi tremură mâna în timp ce mâzgălește pe o hârtie. Arată obosit, parcă a îmbătrânit mai repede decât se întâmplă în mod normal.

Un ciocănit în ușă îl bagă în panică. Lasă deoparte pana de scris și ascunde foaia în sertarul biroului. Soția acestuia intră cu o tavă în mâna și o așază în fața lui. O ceașcă de cafea se află pe aceasta. Femeia i-o înmânează și îl privește lung. Niciunul nu scoate niciun cuvânt. El soarbe din lichid după care îl scuipă.

— Vrei să mă ucizi. Ieri ai vrut să mă sufoci, azi să-mi pui otravă în cafea. Ce dracu' se întâmplă cu tine, Luize?

Aceasta zâmbește malefic.