Vidul celor căzuți în Iad

Capitolul 5

Urc la etaj fără să-i mai salut pe cei prezenți în sufragerie, iar Alisia vine după mine. Nu vreau să o implic în nebunia asta, în care din întâmplare am ajuns să fiu. Și nici nu aș ști cum să-i explic mai bine prin ce trec. Nu am nevoie de psiholog, nici de psihiatru, nici de spitale de nebuni. Trebuie doar să aflu ce se întâmplă. Singur.

Mă opresc în fața ușii și mă întorc cu fața către Alisia. Aceasta așteaptă să o chem înăuntru. Mi se pare ciudat faptul că va trebui să-i spun nu. Dar mai ciudat e faptul că simt că a mai existat o situație asemănătoare între noi, dar eu și cu ea ne cunoaștem doar de câteva zile și nu am petrecut timp împreună.

— Eu cred că o să rămân toată seara să studiez cartea asta. Ne vedem mâine pentru a merge la cealaltă bibliotecă, îi spun și observ cum se încruntă pentru o secundă, iar după i se luminează fața.

— De acord, rostește plecând spre camera ei.

Răsuflu ușurat. Nu a fost așa greu să-i spun că vreau să citesc cartea singur. Apăs pe clanța ușii și intru. Observ că cearșafurile de pe pat sunt curate, ceea ce înseamnă că Margot le-a văzut pline de pământ și frunze uscate. Oh, Dumnezeule! Las cartea pe noptiera de lângă pat și mă duc către dulap să-mi iau haine curate. Îmi fac repede un duș, după care mă îmbrac cu ele.

Nu știu la ce ar trebui să mă aștept când voi deschide cartea și nici ce aș putea să aflu. Și nici dacă o să-mi placă ce se ascunde. O iau de pe noptieră și mă pun în pat, ținând-o în brațe. Acum e acum.

Nu credeam că e posibil să se întâmple asta. Să mă înghită povestea cu totul. Asta era valabil doar în filme din câte știu. Iar eu din păcate nu joc aici un rol, dar se pare că acum fac parte dintr-o carte. Oare ce fel de personaj sunt? Unul fantomă, un observator? Îmi privesc trupul cum stă inert deasupra cărții, în paginile căreia mă aflu. Nu înțeleg nimic din tot ce se întâmplă. Acum ce ar trebui să fac? Să aștept ca povestea să mi se deruleze în fața ochilor, iar eu doar să stau și să o privesc?

Uneori cred că ar merge bine să-mi dau una după cap. Poate așa nu mi s-ar adeveri gândurile. Deci astea fiind cele întâmplate, privesc cum totul prinde contur. Habar n-am cum. Dar ce mai contează? Sunt pe cale să privesc un film în care sunt doar o fantomă.

Privesc decorul care se înfățișează în fața mea. Desprins din anii 1800, cred. Nu știu sigur. Femeile îmbrăcate după ultima modă a acestor ani, cu rochii cât clopotul de mare. Acum încep să cred că a fost adevărat când am auzit că frumusețea nu-i pentru oricine. Eu, unul, nu aș putea să port atâtea kilograme de material, să mă înfofolesc cu el și să merg o zi îmbrăcat așa, darămite toată viața. Fiecare are câte o treabă. Căruțele merg dintr-o parte în alta.

Bărbații cu serviete de birou, cu tunsori ciudate și bărbi lăsate să crească, dar nu prea mari. Da, zici că fac parte dintr-un film, doar că eu sunt umbra. Văd totul, dar totul pe mine nu mă vede. Cam așa ceva. Vânzători, tarabe cu legume și fructe exotice, cu lactate. Țărani care își vând marfa la preț de nimic, iar bogătași care o cumpără, dar tot se zgârcesc la bani. Rămân uimit când aud clar și răspicat cuvinte românești.

— Cât ceri pentru bucata de brânză? Întreabă o femeie mărunțică, îmbrăcată la fel ca toate cucoanele  acestor vremuri, dar mai simplu, mai diferit.

Nu poartă umbreluță după ea ca să se protejeze de razele firave ale cerului și nici coș ca celelalte doamne, are o mică plasă făcută din material textil în care cară de-ale gurii.

— Știi bine că nu sunt zgârcit, Marga, răspunde bărbatul de parcă cei doi s-ar cunoaște de o viață.

— Știu, dar mai știu și că-i munca ta.