Vidul celor căzuți în Iad

Capitolul 6.

Totul dispare și revine la normal. Mă trezesc din reverie cu cartea în mână, observând scrisul de pe fiecare pagină îngălbenită de timp. Nu-mi vine a crede că e posibil să fie totul real, deși tot ce mi s-a întâmplat până acum mi-a arătat asta. Oftez închizând cartea și așezând-o pe noptieră.
Nu știu ce s-a întâmplat în continuare cu fetița, dacă a fost salvată sau mâncată de ielă. Îmi pun capul pe pernă, simțind cum mă ia amețeala. Nu știu ce să fac.
O bătaie scurtă în ușă mă trezește din gânduri, alungându-mi și durerea. Margot intră și mă privește.
— Tatăl tău te cheamă până în sufragerie, îmi spune după care pleacă nelăsându-mi ocazia să protestez.
La dracu'! Nu vreau să asist la nicio discuție profesională de-a lui. Dar trebuie să ies din cameră, ceea ce și fac și cobor scările până la parter. Intru în încăpere fără tragere de inimă, gândindu-mă la ziua de azi. Multe se mai întâmplară.
O femeie și un bărbat stau pe canapea, servindu-se cu cafea, în timp ce tata semnează niște fișe. Cei doi străini își ridică privirea către mine.
— Tu trebuie să fii Den, rostește cu glas grav acesta.
Mă analizează din cap până în picioare de parcă aș fi vreun specimen rar. Bine că m-am spălat, altfel păream un porc ce s-a murdărit în nămol. Îmi aduc aminte de o discuție de-a tatei avută cu mama cum că ar vrea să facă o fermă. Nu știu dacă pajiștea pe care se întinde casa ar fi prielnică pentru această trebuință, dar asta e treaba lui, nu a mea. Deci nu știu de ce mă aflu aici.
Îi salut pe cei doi străini și aștept să fiu pus la curent cu ce se întâmplă.
— Cei doi sunt directorul și secretara școlii în care vei învăța ultimul an, rostește tata, lăsând foile pe masă.
Îmi cade falca la pământ în momentul în care aud. Orice speranță aș fi mai avut să plec din locul acesta s-a dus pe apa sâmbetei. Mă simt de parcă aș fi prins într-o văgăună din care nu mai pot să scap. Nu spun nimic. Nici de respirat nu mai pot să o fac. E ca și cum m-aș fi întors înapoi în vis, iar ielele mă mănâncă la nesfârșit, ținându-mă într-o agonie cumplită. Nu e ceea ce mă așteptam. De fapt nimic nu mai pare la fel. Totul a luat o întorsătură neașteptată, iar eu mă clatin pe drumul pe care merg.
— Cei doi au venit imediat cum am purtat o discuție telefonică. I-am rugat să-mi prezinte cum se vor desfășura cursurile și sunt foarte încântat că vei putea învăța aici.
Îi aud glasul și tot ceea ce spune, dar parcă nu-i pot prinde cuvinte. Îmi dau seama că am greșit când am fost de acord să ne mutăm. La momentul respectiv eram condus de durerea pierderii mamei și de un instinct rănit. Voiam să scap de agoniseala vinovăției care rodea în mine deși nu eram vinovat cu nimic. Am greșit când am plecat, lăsându-mă convins de tot ce s-a întâmplat rău. Mi-a păsat doar să scap de acolo fără să mă gândesc ce las în urma mea, prietenii pe care mi i-am făcut.
— Den, aud vocea tatei printre gândurile mele. Florin este un bun prieten și te va ajuta să te integrezi printre ceilalți. Iar Alisia va fi colega ta.
În momentul în care îi aud numele ceva se declanșează în mine, fapt pentru care îl întreb:
— Ce ai spus? Alisia va fi în aceeași clasă cu mine?
Lucrul acesta îmi face să-mi schimb părerea. Sper doar că ea să fie de acord să mă ajute.
— Da, rostește bărbatul al cărui nume am aflat că este Florin. Alisia este o elevă foarte bună, chiar eu am să o rog personal să fie îndrumătorul tău.
— Nu este nevoie, îi spun respectuos. Mă descurc. O să-i cer chiar eu ajutorul dacă voi întâmpina vreo problemă la școală.
Nu știu dacă fac bine să fiu de acord cu nebunia asta și să mai stau în haosul acesta, dar voi vedea ce o să se mai întâmple. Presimt că nimic de bine.
Las cei trei adulți să discute în continuare, iar eu pătrund în bucătărie unde o observ pe Margot cum pregătește masa. Aș vrea să o întreb ceva legat de cearșafuri, dar cred că mai bine tac.
— Den, știu că nu-i treaba mea, dar sunt îngrijorată. Se întâmplă ceva cu tine?
Întrebarea ei vine pe neașteptate. Nu se uită la mine. Oftez și mă așez la masă.
— Ai văzut mizeria pe care am făcut-o.
— Era limpede că am văzut-o. Deci ce s-a întâmplat?
Îmi împreunez mâinile în timp ce-mi răstorn mintea încât să găsesc o minciună bună.
— Nu am putut să dorm, așa că am ieșit afară și m-am așezat pe pământ privind stelele.
— Ești un romantic incurabil, rostește aceasta.
Nu-i înțeleg aluzia, fiindcă eu nici măcar nu am avut vreo relație. Dar probabil vrea să facă mișto de mine. Îi permit, doar de data aceasta. Mă ridic de la masă. Înainte să ies din bucătărie, o aud spunând:
— Inevitabilul se întâmplă, din păcate.
Nu știu la ce se referea, dar nici nu-mi mai bat capul cu nimicuri. Sunt prins în ceva ce nu am cerut. Dar nimic din ce îți dorești nu se întâmplă. Urc scările după care intru în camera mea.  Iau cartea de pe noptieră și o deschid la următoarele pagini, punând-o pe pat. E o poveste întreagă despre iele. Dar știu dacă sunt pregătit să văd toate atrocitățile care le-au făcut. Pe fiecare pagină scrie data și ora la care s-au petrecut evenimentele relatate.
26 iulie 1854, ziua în care fata și mama ei au murit. Primarul a exclus orice variantă în care copila să fi trăit mai ales fiindcă niciodată nu s-a mai întors. Dau la pagina zilei care vine și citesc tot ce este scris.

Toți localnicii s-au adunat în fața bisericii, nimeni nu a lipsit. Trupul fetiței nu a fost găsit. Am fost nevoit chiar și să susțin un discurs în fața tuturor. Dar nimeni nu a părut a mă asculta. De parcă toți erau prinși în propria lor minte.
— Vă înțeleg teama, durerea. Trecem prin asta împreună. Dorim să ne răzbunăm persoanele dragi. Dorim ca ele să nu mai existe. Dar nu suntem ca ielele. Noi suntem muritori, nu avem o sursă de magie.
— Minți! O voce de femeie se aude în mulțime.
Nebuna orașului își face loc printre oameni. Vremea a îmbătrânit-o, alcoolul a distrus-o, dar i-a furat și mințile. Părul alb în cap, fața trasă și plină de riduri, mâinile subțiri și firave, toate acestea sunt înfățișările ei. În momentul în care ajunge lângă mine, îi simt mirosul specific, alcool îmbibat în gunoi.
— Știu că mă considerați nebună, dar ce vreau să vă spun acum este adevărat. Ielele folosesc magia neagră folosindu-se de întuneric în detrimentul lor. Dar lumina e opusă lui și magia se naște din orice-i viu, iar ea e vie. Și noi ne vom folosi de asta. Ne vom crea propria putere.
Vocea ei răsună peste tot orașul, iar toți o aplaudă. Își întoarce privirea către mine și îmi zâmbește ironic lăsându-mă să-i văd dinții lipsă.

Răsfoiesc paginile cu repeziciune, foarte mult scris de mână și dau la ultima. 12 februarie 1866. Și-ncep să citesc sfârșitul.

Am ales să plec din oraș, luându-mi familia cu mine. M-am refugiat într-un mic sătuc din Munții Meridionali. Anii de război au începutul, dar oamenii au decis să mă dea jos de la conducerea orașului. Soțul Margăi a ales să le omoare pe cont propriu și asta i-a adus lui și celorlalți doi copii ai săi sfârșitul. Cred că acest eveniment m-a împins de la spate să fac această alegere.
După ce nebuna orașului a spus de sursa de putere opusă ielelor, localnicii au luat-o razna folosind orice cale de a o căpăta. Am vrut să mă distanțez de toată nebunia produsă. Mulți au căpătat ce și-au dorit devenind zori, după spusele bătrânei duse cu capul. Zorii fiind ființele umane ce folosesc soarele și orice sursă de lumină pentru a căpăta putere. Cu timpul magia le-a intrat în sânge, devenind aceeași cu ei.
Dar orice fel de magie are și sacrificiile ei. Pe unii îi comandă la moarte, pe alții la nebunie. Și n-am știut la acea vreme că mai târziu voi face parte și eu din ei ca să-mi salvez familia. A fost greșeala mea fatală să cad în ispita diavolului. Am pierdut tot, iar azi trebuie să fac un alt pact cu el. Am omorât oameni, le-am băut sângele ca să-i recuperez înapoi. Să capăt magia neagră pentru ei.

Mă opresc din citit fiindcă altceva nu mai scrie, decât numele său în josul paginii. Bolivar Marcus. Închid cartea și o pun înapoi pe noptieră. Lumina soarelui la apus pătrunde prin geam. Cina ar trebui să fie gata deja, deci mă ridic din pat și ies afară din cameră. Imediat cum închid ușa, dau în nas cu Alisia.
— Cobori la masă? mă întreabă.
— Da. Vii și tu?
Dă afirmativ din cap și o ia la pas cu mine pe scări. Intrăm împreună în bucătărie și ne așezăm fiecare la locul lui.
— Fără ciuperci și fără ceapă, rostește Margot punându-mi farfuria cu tocană în fața mea. Alisia ridică din sprâncene sugerându-mi parcă să-i spun de ce urăsc aceste legume. Nu am de gând să-i povestesc lupta mea cu ele. Pur și simplu sunt dezgustătoare. Numai gândul la acestea îmi provoacă stare de rău.
Mă apuc să mănânc chiar în momentul în care tata intră în bucătărie salutându-ne. Se așază și el la masă împreună cu Margot, iar tăcerea e spartă din când în când de tacâmurile lovite între ele.
— Ce ați făcut în această dimineață? ne întreabă mama Alisiei. V-am văzut când ați ieșit afară din casă și nici micul dejun nu l-ați luat.
— Păzea că vine morala, șoptește Alisia de lângă mine.
— Nu am de gând să te cert fiindcă ai ieșit cu Den, rostește Margot privind-o pe aceasta cum își dă ochii peste cap.
Tata și cu mine suntem total pe lângă subiect, iar ca nu să degenereze evenimentele, acesta le roagă pe cele două să continue mâncarea.
Nu știu cum să ai o soră sau cum e să fii rebel. Părinții m-au învățat să-i ascult mereu și astfel nu am iscat o ceartă cu ei. Recunosc că mai făceam prostii uneori, dar mama întorcea cartea mereu în favoarea mea.
Probabil de aceea nici până la vârsta de 18 ani nu am ieșit din cuvântul lor. Mi-a fost bine. Acum nu știu ce are să se întâmple, când am mai rămas doar eu și tata. Știu că am momente când îl văd pe el vinovat de cele întâmplate. Că a fugit de durere, alegând să se refugieze la mama dracului, cărându-mă și pe mine.
Nu știu dacă fuga mereu este soluția cea mai bună, decât cea în care ar trebui să-ți înfrunți toate temerile. Dar probabil voi afla și eu pe propria mea piele.
Mă ridic de la masă, mulțumind pentru mâncare și plec spre camera mea. Întunericul mă întâmpină imediat cum intru. E ca și cum ar face parte din mine. Ca și cum eu sunt el, iar întunericul este eu. Mă pun în pat și iau cartea în brațe de data aceasta. Și o deschid. La fel ca prima dată se întâmplă să mă absoarbe în interiorul ei. Imaginile fug pe lângă mine, de parcă ne-am mișca în sensuri opuse. Iar un ticăit de ceas surd oprește totul pe loc, permițându-mi să arunc un ochi la fiecare imagine.
Sunt evenimentele din carte, iar ele par a fi prinse. Văd adunarea pe care primarul a făcut o în ziua înmormântării Margăi, văd ziua în care a început să scrie cartea. O văd pe soția lui stând lângă el. Văd atât de multe, dar o singura imagine îmi atrage atenția mai mult. Una care mă îngrozește de-a dreptul. Și mă apropii de ea și o ating, neștiind ce se poate întâmpla. Și se întâmplă...