După cinci ani petrecuți împreună, căsnicia Elisei si a lui Dylan O'Doherty ajunge într-un impas, iar cei doi decid de comun acord să pună punc poveștii de dragoste pe care au purtat-o atâta timp, însă, pe parcursul procesului, lucrurile se complic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu, m-am înșelat, nu sunt absolut deloc pregătită pentru a mă afla față în față cu el. Până și doar gândul revederii noastre îmi transmite o senzație ciudată în stomac, o greață bruscă și inexplicabilă. Îmi este teamă, însă nu știu de ce, dacă am să-l văd și nu am să-mi pot controla dorința de a mă arunca în brațele sale și a mă descarca în hohote de plâns sau dacă urma să fie în compania altei femei. Gândul că acum o strânge pe alta noaptea la piept și o dezmiardă cu sărutări dulci mă înfioară, însă realitatea mă izbește deodată dureros de tare. El niciodată nu a fost al meu, oricât de mult mi l-am dorit pe Dylan al meu, acesta nu a existat niciodată, ci doar o fantasmă creată chiar de către el pentru a menține aparențele în fața lumii. Și, în cele din urmă, în fața mea.
Îmi șterg urmele de lacrimi de pe obraji și trag adânc aer în piept înainte de a deschide portiera. Acum ori niciodată, îmi tot repet în minte, încurajându-mă să continui. Chiar dacă el este aici nu are de ce să îmi strice seara asta minunată. Trebuie doar să-mi amintesc pentru ce am venit aici și totul va fi bine. Toți copiii aceia au nevoie ca eu să fiu aici și să fac exact ceea ce trebuie să fac, să merg înainte și să lupt.
-Totul este în regulă, surioară? Cole vine lângă mine, prinzându-mă de umăr. În ochii săi se putea citi acea îngrijitoare tipică din ultimul timp, însă, de data asta nu am să-i mai dau motive să se comporte ca fratele mai mare și protectiv. De data asta va fi diferit.
Aprob cu o mișcare rapidă a capului și îi zâmbesc liniștitor înainte de a mă îndrepta spre intrare, lăsându-l pe el și pe Debra în urmă. Nu am nevoie să stea lângă mine toată seara și nici de discursul motivațional ce știu că ar fi urmat. Vreau doar să se comporte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat pentru a nu atrage atenția întregii săli asupra mea, nu mi-ar place să devin principalul subiect de discuție în seara asta.
Găsesc rapid încăperea în care se ține strângerea de fonduri căci am mai fost aici de zeci de ori și totul pare neschimbat. Până și chipurile oamenilor, privirile pe care le aruncă de la unii la alții sunt aceleași. Lumea nu se schimbă, așa cum nici interesele lor nu o fac. Unii sunt aici pentru a ajuta pur și simplu, pentru a se simți împliniți datorită faptei bune făcute, însă alții își doresc doar să-și îmbunătățească imaginea în fața celorlalți.
O atingere ușoară pe umăr mă scoate din gânduri și zâmbesc atunci când realizez că domnul Stephanov se află în fața mea.
-Doamnă O'Doherty, este o plăcere să vă revăd, spune bărbatul de vârsta a doua, strângându-mi mâna. Deja lumea se întreba ce faceți de nu mai ajungeți.
Zâmbetul său este molipsitor, iar căldura cu care rostește fiecare cuvânt îmi aduce aminte de vremea în care mergeam la bunicu la o vârstă foarte fragedă, iar acesta ne spunea povești înainte de culcare. Are același blândețe, tipică vârstei înaintate, ce îmi dă o stare bună instant, uitând de orice temere.
