După cinci ani petrecuți împreună, căsnicia Elisei si a lui Dylan O'Doherty ajunge într-un impas, iar cei doi decid de comun acord să pună punc poveștii de dragoste pe care au purtat-o atâta timp, însă, pe parcursul procesului, lucrurile se complic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Te-ai gândit vreodată cum este să lași să plece o persoană, știind că doar așa îi este bine? Dacă da, atunci se pare că ne asemănăm, căci asta fac în acest moment, stând într-un mic apartament din centrul orașului, luat din economiile pe care le aveam puse de-o parte pentru vremuri negre.
Dacă nu, ei bine, nu-i nicio problemă. Asta înseamnă că nu ai iubit pe cineva atât de mult încât să te sacrifici pe tine pentru fericirea sa sau să iubești atât de mult încât nu-ți imaginezi viața fără acea persoană. Ești egoist, la fel ca mine. Căci dacă nu aș fi fost, l-aș fi lăsat să plece și să-și întemeieze cu adevărat o familie cu mult timp în urmă. Dar n-am putut. L-am iubit, îl iubesc și îl voi iubi. El a fost primul. Aș fi vrut să fie și ultimul, dar poate n-a fost să fie.
Poate că lumile din care facem parte sunt prea diferite pentru a ne permite să trăim până la adânci bătrâneți împreună. Așa că trebuie să trecem peste, să uităm. Cât de greșit sună, dar cât de adevărat este. A durut. A durut atât de tare când am venit cu inițiativa, iar el a confirmat, însă acum mă bucur. Mă bucur pentru el și pentru că am fost suficient de puternică încât să pot să fac toate astea fără a răbufni. Erau prea multe pe umerii mei, prea multe responsabilități, prea multe lucruri ce nu mi se potriveau. Așa că am renunțat.
Stau deja de ceva timp în micul meu apartament ce s-a dovedit să-mi amintească de el mai mult decât aș fi crezut. Când s-a oferit să-mi dea cheile uneia dintre vile pentru a nu fi nevoită să mobilez și să mă complic cu toate actele am refuzat categoric, gândindu-mă la amintirile ce nu mi-ar fi dat pace stând în una dintre casele sale. Credeam că odată ce mă voi muta voi uita cu totul de el, însă a fost total greșit. Fiecare lucru, haină sau poză îmi aduce aminte de el. Când văd cupluri plimbându-se pe stradă îmi amintesc de noi.
Sunt scoasă din miile mele de gânduri de cel ce pare că mai are puțin și strică soneria. Eram atât de acaparată de gânduri încât am și uitat de fratele meu și de soția sa, ce trebuiau să treacă pe la mine după-amiază. Arunc poza pe care o țineam în mână pe pat, uitându-mă fugitiv la ceas în timp ce fug spre ușă. Era 5.30, iar eu nici măcar nu-mi dădusem seama când a trecut dimineața. Sinceră să fiu, am fost destul de aeriană în ultimul timp. Gândul că în doar câteva zile voi fi o femeie liberă mă mistuia pe dinăuntru.
Mă grăbesc să deschid ușa, fiind întâmpinată de micuțele brațe ale lui Anthony ce se înfășoară în jurul gâtului meu când îl ridic de la sol. Băiețelul în vârstă de numai cinci ani era o adevărată explozie de bucurie, ce mă făcea de fiecare dată să ies din acea stare melancolică pe care o aveam de dinainte de despărțire.
-Bună, voinicule. N-ai mai trecut de ceva timp pe la mine, spun amuzată ce comportamentul său adorabil în timp ce îmi oferă pupici umezi pe obraz.
Iubeam vizitele sale neanunțate. De fiecare dată când simțeam că cedez și îi povesteam Debrei, aceasta îl aducea următoarea zi la mine pentru a mă scoate din acea stare oribilă.
