După cinci ani petrecuți împreună, căsnicia Elisei si a lui Dylan O'Doherty ajunge într-un impas, iar cei doi decid de comun acord să pună punc poveștii de dragoste pe care au purtat-o atâta timp, însă, pe parcursul procesului, lucrurile se complic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cinci ani. Atât a trecut de când ne-am unit drumurile în viață. Atât a trecut de când ne petrecem timpul stând sub același acoperiș, îmbrățișați, spunându-ne cât de mult ne iubim. Șase ani de când ne-am cunoscut și patru de când ne-am jurat că o să ne fim reciproc alături la bine și la greu, însă destinul a avut altă părere. O părere care, deși nu-mi convine, o înțeleg și respect.
Am greșit amândoi. Am fost martiri ai unei povești de dragoste ce credeam că nu se va încheia nici atunci când ne vom da ultima suflare. Însă acum, ultima sa bătaie de inimă nu va mai fi pentru mine, cum probabil nici a mea pentru el. Poate am fost prea orgolioși, poate nu ne-am străduit destul sau poate doar nu a fost să fie. N-am de unde să știu asta, dar cert este că l-am iubit cu toată inima și trupul. L-am lăsat să mă descopere, să mă exploreze, să mă învețe tainele iubirii ce până atunci îmi erau doar niște necunoscute. Credeam că el a fost primul, unicul și singurul. Însă m-am înșelat.
Când l-am cunsocut eram doar o copilă naivă, care credea că orice zboară se mănâncă. Iar el a profitat de acest fapt. A reușit să mă seducă, să mă atragă în lumea sa atât de diferită și periculoasă de tot ce întâlnisem până acum. M-a învățat cum să mă comport în societate, cum să apar în fața lumii și a jurnaliștilor ce pândeau la fiecare colț pentru a scorni tot felul de bârfe, care mai de care mai ireale și mai aberante. Mereu mi-a dat impresia că făcea toate acestea pentru mine, pentru siguranța și fericirea mea, însă spusele lui nu mai au acum nicio valoare pentru mine. Erau doar minciuni pe care mi le spunea pentru a-și apăra imaginea sa perfectă de mare afacerist și bărbat iubitor și pasional.
Dar nu-l învinuiesc. Pe când l-am cunoscut aveam doar șaisprezece ani și visam la o dragoste ca din povești. În cei doi ani de dinainte de a deveni majoră și oficial logodnica și soția sa, a reușit să mă convingă că lumea din care face parte poate fi văzută și prin alți ochi. Probabil asta m-a atras cel mai tare. Dorința sa de a mă vedea în fiecare minut al zilei și al nopții fericită. Dar cu trecerea timpului mi-am dat seama că fericirea mea nu a constat niciodată în scumpele cadouri pe care mi le oferea regulat sau a călătoriilor în tot felul de insule exotice. Nu am fost atrasă niciodată de averea sa și nici nu am să fiu vreodată. La început mă bucuram de cadouri fiindcă credeam că mi le oferă din pură dragoste, iar sclipirea din ochii săi când le deschideam mă făcea mai fericită de o mie de ori mai tare față de cadoul în sine. Dar cu trecerea timpului, cadourile au devenit o obișnuință. Rochiile scumpe și bijuteriile încrustate cu pietre prețioase deveniseră ceva normal pentru el, iar, odată ce strălucirea aceia a dispărut și entuziasmul meu s-a diminuat treptat. Acum, acele obiecte sunt doar lucruri care nu-mi mai amintesc de nimic. Nici de zâmbetul său fermecător, nici de ochii săi negri ca și cărbunele.
Vacanțele erau promisiunea lui că îmi va arăta lumea. Ca o vom descoperi împreună. Asta fiind încă un angajament încălcat. Într-adevăr, mi-a arătat o parte mirifică a celor mai frumoase locuri de pe această planetă, bucăți parcă desprinse din Rai dar, plecările sale bruște și telefoanele agasante eclipsau total călătoria. De nenumărate ori mi-a zis a doua zi că este necesară prezența sa la firmă și că oricât de tare și-ar dori, nu poate rămâne. Astfel, pe mine mă lăsa într-un loc străin, bineînțeles păzită de cei mai de încredere oameni ai săi care să-mi urmărească fiecare pas, nelăsând să pățesc ceva sau mai grav, să-i pătez numele.
Probabil și toată aceasta teamă a infidelității a dus la acest moment. Momentul despărțirii noastre. Momentul în care ne-am luat adio de la viitorul împreună, la nopțile petrecute în brațele sale calde, șoptindu-mi cât de mult mă iubește și la gândul că ne vom vedea nepoții jucându-se în grădina din spatele casei. Lucru care ne duce la un alt motiv important al deciziei noastre. Da, decizie pe care am luat-o de comun acord, fiindcă așa este cel mai bine pentru toți, atât pentru el cât și pentru mine, fiindcă nu mai pot suporta ideea ce-mi bântuie gândurile de ceva vreme. Mustrările de conștiință. Fiindcă, după numeroase încercări, n-am reușit să-i ofer ceea ce-și dorea cel mai mult pe această lume, chiar dacă m-a încurajat că până la urmă se va întâmpla și asta. Un moștenitor.
