După cinci ani petrecuți împreună, căsnicia Elisei si a lui Dylan O'Doherty ajunge într-un impas, iar cei doi decid de comun acord să pună punc poveștii de dragoste pe care au purtat-o atâta timp, însă, pe parcursul procesului, lucrurile se complic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simțeam cum capul mai are puțin si-mi explodează, iar mirosul înțepător de clor nu făcea altceva decât sa-mi înrăutățească starea. Nu aveam nevoie sa deschid ochii pentru a-mi da seama unde am ajuns, din nou. Mirosul de spital îmi era deja binecunoscut, trezindu-mi amintiri dureroase, pe care speram sa nu le mai redescopăr mult timp sau chiar niciodată.
Mi-am promis ca nu voi mai călca în vreo clinica restul vieții dupa ultima vizita, care a fost dealtfel și cea mai sfâșietoare, însă soarta se pare ca nu a ținut cu mine. Încercăm cu tot dinadinsul să nu retrăiesc momentele acela groaznice în care m-au anunțat că au făcut tot ce au putut pentru copil, însă nu au putut sa îl salveze. Sarcina era deja destul de înaintată, mult mai înaintată decât celelalte, iar gândul că de aceea dată o voi putea duce pana la termen mi-a dat în cele din urmă lovitura finala.
La aproape șapte luni suferisem un avort spontan în urma caruia primisem vestea ce urma sa-mi fie decisiva. Copilul nu mai avea nicio șansă, iar orice minut de amânare a intervenției reprezenta o clepsidra între viata și moarte pentru mine. Atunci mi-as fi dat și ultima suflare doar pentru a știi că are și cea mai mica șansă să scape. Dacă aș fi avut de ales între mine și el nici nu aș fi stat pe gânduri, însă nu a fost alegerea mea. Niciodată nu a fost.
Am ajuns la spital cu dureri cumplite, iar la nici câteva minute de a fi preluata mi-am pierdut cunoștința, afundându-mă intr-un somn infernal din care nu-mi doream a mă mai trezi. Însă am făcut-o într-un final, doar pentru a putea să mă mai sting inca o dată. Eram singură și neajutorata, iar vestea pierderii îngerului meu a fost lovitura care mi-a sfărâmat inima în mii de bucăți. Aveam impresia ca nu ma voi mai putea ridica vreodată de jos, ca totul în mine era distrus, însă m-am înșelat. Acolo, undeva, exista o mică bucată ce nu putuse a fi afectata atât de tare precum restul, ca mai apoi să fie și ea cu totul spulberata. Voi ține minte pentru vecie chipul medicului când mi-a spus cu regret în glas că există o șansă infimă, poate chiar nula de a mai putea rămâne însărcinată, darămite sa o pot duce pana la final. Erau prea multe riscuri, prea multe calcule și mult prea multe de suportat atat pentru corpul cât și pentru psihicul meu.
Mi s-a recomandat sa fac chiar și câteva ședințe de psihoterapie, însă am refuzat vehement. Nu am vrut sau, mai bine spus, nu am putut. Îmi era dificil să mă deschid în fața cuiva mai ales străin și să-i povestesc cele întâmplate de parcă mi-as fi pierdut pisica. Îmi era imposibil mie sa înțeleg ce mi se întâmplă darămite un străin. Eram atât de pierdută și de devastată încât nu mă mai recunoșteam. Păream invizibilă printre toate chipurile de pe strada. Oamenii păreau atât de frumoși si fericiți încât îmi era teama sa ies ca nu cumva sa ii defectez și pe ei. Mă simțeam goala și nu-mi doream sa fiu o povara pentru cei din jur. Am încercat să ma îndepărtez, sa ma schimb, sa dispar, însă nu a mers.
În schimb, mi-am găsit liniștea în compania micilor suflete nevrute și părăsite. Suflete pentru care am ajuns din nou aici. Ii iubeam ca pe proprii copii pe fiecare în parte și nu a fost doar o data când mi-am dorit cu ardoare să adopt și să le găsesc un cămin cât mai aproape de mine. Însă un gând nu mi-a permis niciodată sa duc planul mai departe încât sa pot auzi pe holurile casei chicote de copil. Nu am putut să am grijă de proprii copii, cum aș putea fi în stare să fiu mama pentru copiii altuia? Cel mai bine era sa ma ocup de ei ca voluntar în centrul de plasament și să le găsesc locuințe primitoare și iubitoare. Dacă eu nu am putut să îmi întemeiez o familie, poate pot clădi alta pentru acești micuți.
