Suflet renegat (Pauză)

Capitolul II

  Capul mi se duce imperceptibil într-o parte, iar ochii mei cresc în diametru în momentul când conștientizez unde mă aflu. Aceleași uluci prăpădite, același gazon ars, aceleași trunchiuri de copac carbonizate, balansoarul mâncat de termite, geamurile sparte, ușile scoase din balamale, acea casă era desprinsă din cele mai negre coșmaruri ale mele.

sunt acasă

  Înaintez cu pași instabili spre pietrele ciobite ce constituiau cândva o cărare, privind cu ochi tulburați la cea mai rămas din conacul odată intact și plin de viață.
Urc o treaptă
urc două
urc trei
patru
cinci.

  Vârfurile botinelor mele rămân la o distanță de câțiva milimetri de prag.
Inima începe să mi se zbată în piept, probabil din dorința de a ieși cât mai repede afară, iar o senzație de panică se instalează comod în tot corpul meu, din vârfetele picioarelor până în creștetul capului.
  Pașii mei în tandem cu scârțâitul mochetei, sfâșie liniștea moartă ce învăluie casa. Fiecare pas făcut aduce după ea o durere acută ce îmi pironește dureros inima și continuă să se amplifice.
  Mă simt dintr-o dată foarte vlăguită. În fața ochilor mi se derulează o mie și una de amintiri, exact ca într-un film pe care îl vezi la cinema. Pe oriunde merg, simt cum pe umeri mi se plasează o greutate invizibilă ce-mi îngreunează mersul.

  Cad cu o pocnitură puternică în genunchi și îmi îmbrățișez corpul tremurând. Lacrimi amare îmi brăzdează chipul palid și se preling încet pe bărbie și cad pe mocheta prăfuită.
  Îmi mușc buza de nenumărate ori într-un gest inutil de a mă calma.
Cu greu reușesc să mă repun pe picioare, însă doar dorința puternică de a părăsi acel loc mi-a mai dat forță cât să înaintez spre ieșire. Îmi rotesc corpul spre locul unde ar trebui să fie situată ușa încăperii, dar rămân stană de piatră când văd că singura cale de acces spre evadare este blocată de către cineva.
  Stătea pe jumătate sprijinit de tocul ușii și mă analiza minuțios de sus până jos.

— Sunt surprins că te revăd atât de devreme. Ți s-a făcut dor de tăticu și mămicuța? întreabă amuzat peste măsură.

— Și tu mi-ai lipsit frățioare. spun în timp ce pe față mi se întinde un rânjet schimonosit.

  Acesta își mijește ochii spre mine, dar imediat adopt o expresie neutră.
Nu putea să-mi citească emoțiile decât dacă îi permiteam eu, iar asta se pare ca îl cam enerva, după pufnetul iritat care a venit din partea sa.
Rânjesc în sinea mea și încerc să-mi concep în minte un plan de scăpare ce ar putea evita o luptă iminentă (nu neapărat fizică).

  Nemernicul știe că acum sunt cea mai vulnerabilă. De fiecare dată când am venit aici a fost la fel. Am avut aceleași senzații iar și iar. Am retrăit aceleași amintiri. Aceleași coșmaruri.

— Ști de ce-mi pare cel mai rău surioară?

— Că de fiecare dată este un vis. completez eu replica prea bine cunoscută.
Te vei sătura vreodată să o tot repeți?

— Atunci când ne vom reîntâlni față în față. Dar până atunci, mai am să-ți spun ceva.

  Îl îndemn printr-o mișcare a capului să continue, iar un colț al gurii sale se ridică într-un mic zâmbet.