Silită să te iubesc

Capitolul I

        Trăsura se oprește și bărbatul din fața mea, care a devenit totodată soțul meu cu câteva ore în urmă, mă privește zâmbind cu gura până la urechi.

Este pentru prima dată când îl studiez cu atenție. Vârsta înaintată își spune clar cuvântul asupra feței lui, iar firele albe din părul lui brunet atent îngrijit demonstrează că nu exagerez eu cu absolut nimic. Dar este un bărbat frumos și nu aș avea cum să mint în legătură cu asta. Poate cu timpul voi ajunge să îl văd cel mai frumos bărbat. Poate..

- Victoria, mă auzi? Îmi întrerupe el gândurile, punându-și degetele lui lungi pe mâna mea care acum s-a încrețit toată sub atingerea lui. El observă repede acest lucru și o retrage imediat ceea ce mă face să mă simt foarte jenată în fața lui, dar totodată nu este ceva ce pot controla.

- Da, scuză-mă, zic repede și îmi scutur capul, ca și cum așa aș putea să alung toate gândurile care nu îmi dau pace de câteva săptămâni încoace.

- Nu este nici o problemă, spune blând și continuă să îmi zâmbească cu dantura lui perfect imaculată. Spuneam că aș vrea să îți fac turul castelului chiar eu, ca să te mai familiarizezi și să nu te simți atât de străină precum trebuie să te simți, până la urmă este casa ta. Îmi zice și gândul că acum asta este casa mea, trimite fiori în tot corpul meu.

Aprob cu o mișcare a capului și mă forțez să îi zâmbesc înapoi. Nu pot să nu observ că se forțează să se poarte cât mai drăguț cu mine pentru a nu mă  simți atât de ciudat precum probabil că se observă că mă simt și că face eforturi mari în privința asta, așa că voi încerca pe cât posibil să le fac și eu, atât cât este posibil.

Îmi întinde mâna pentru a mă ajuta să cobor pe cele două trepte de la trăsură și accept bucuroasă ajutorul. Trebuie să fac aceste eforturi, atât pentru liniștea  mea sufletească, cât și pentru el. Pentru Mikael, acesta este numele lui. Îmi reamintește subconștientul meu și mă înfurii imediat. Dar dacă vreau să las și eu de la mine, trebuie să încep prin a-i folosi numele și a scoate total din gândurile mele "el" sau "bărbatul", oricât de mult m-ar îngrozi asta.

- Mulțumesc, îi spun și îi zâmbesc timid.

Privirea mea se mută de la Mikael, la priveliștea din fața mea. Dumnezeule, cât este de mare! Spun ca pentru mine, când văd cât de mare este dealul pe care se extinde castelul, care aproape îl acoperă de tot. Este exact precum mi l-a descris mama. Când o să îl vezi, te vei îndrăgosti imediat. Totul în jurul lui este acoperit într-un alb imaculat, datorită temperaturii de acolo, unde întotdeauna este zăpadă și ninge, dar asta nu te va împiedica din al iubi din toată inima. Brazii înalți și mari care îl înconjoară îi vor da o tentă înfricoșătoare și întunecoasă, dar nu te lasă păcălită de acest detaliu, pentru că pereții lui din cărămidă roșie și turnurile înalte și țuguiate gri, alături de picturile colorate îți vor da o cu totul altă impresie. De parcă locul este viu, a prins viață datorită lor. Constant că este exact cum mi l-a descris, fără nimic de adăugat. Într-adevăr, uluitor.

Briza rece de afară mă face să tremur puțin și Mikael observă imediat asta, împingându-mă ușor pentru a putea înainta. Accept bucuroasă oferta lui,  pentru că frigul nu este cel mai bun prieten al meu, având în vedere că în locul unde am crescut eu este mereu soare.