Plouă de ceva vreme şi îi e rece. L-ar fi vrut lângă ea; şi-ar fi dorit să-l mai simtă aşa cum obişnuia în zilele însorite.
《Miruna, tânăra îndrăgostită de acelaşi parfum în fiecare sezon, aceeaşi tânără care iubeşte să iubească şi care trăieşte odată cu fluturele fragil ce-şi termină misiunea cu venirea serii; aceeaşi Mirună în ochii căreia poți vedea răsăritul de mâine. 》
Îl iubea, îl iubeşte şi promite că-l va iubi mereu. De ce? Pentru ca în ochii lui se vede cel mai clar.
Un fior rece, ce-i străpunge liniştea firelor de păr, ajunge pe obrazul de prea mult timp... uitat. E un gând... un sentiment sau poate doar o dorință. Începuse să-l simtă. Se scutură de ganduri şi în liniştea asurzitoare cu pleoapele grele, cu muşchii mâinilor şi ai abdomenului contractați, parcă gata de a-şi primi pedeapsa.
Îşi deschide jurnalul, în care până şi liniile filelor par a-ți spune o poveste, sau un secret bine tăinuit. Era plin, zăceau în covalescență toate amintirile frumoase, care nu de mult, erau vii; dansau parcă bete toate săruturile furate de D. şi atingerile erau moarte. Uitate într-un colt, al paginii 7, stau bine păzite o mână, fragila ce-i drept, de sentimente. Erau doar doua, ura şi iubirea. Ura era precum una dintre Chirițe, mare, cu un strat nesimțit de hidoşenie morbidă şi cu un puturos teatru ieftin. Țigara aproape uscată din care trăgea în silă, paltonul mov si murdar denotă nesiguranța Mirunei. Pe de altă parte, însă, stă sfioasă iubirea. Ochii mari, parul lung şi ciufulit, breteaua căzută neglijent de pe umăr... toate... o descriu cel mai bine pe Miruna.
Se plictiseşte; din ceea ce odata îi aducea zâmbetul pe buze şi o făcea să tremure de emoție, acum o gaseşte în ipostaza fetei delăsătoare, nepăsătoare.
D. îi trimite un mesaj în care îşi cere scuze că a dispărut din peisaj toată ziua:
《-Hey, iubita! Scuze pentru azi, am tot avut treabă cu maşina, am umblat de colo-colo şi abia acum am venit acasă. Ce faci? Sper că nu dormi, că ne supărăm.
12:57 AM》
Miruna nu dormea, bineînțeles. Îi ardeau ochii de bucurie, dar D. a avut ceva mai important de făcut toată ziua. "Oare eu nu sunt importantă? Prostii, huh! Dacă nu eram importantă, îmi mai dădea mesaj?" Înainte ca să apuce să expire, ia telefonul în mână şi:
《Hey, pui. Nu dorm, te aşteptam. Eşti bine? Ai mâncat ceva azi? Te-am sunat de multe ori şi intrasem în panică puțin, apoi m-am liniştit dupa ce am vorbit cu Bogdan şi mi-a zis că eşti bine.
12:59 AM》
Miruna deja era altă ființă. Era atât de fericită încât îi puteai vedea coastele cum îi tremură şi inima cum nu mai putea pompa. Se liniştise; vorbele dulci ale lui D. i-au promis un somn lung şi fără griji.Dimineața o găseşte pe Miruna în linişte imperială, semn clar că noaptea trecută fusese liniştită. Primul lucru pe care-l face e să-şi înfigă degetele şi să prindă drept captură, telefonul atâtor cuvinte. Îi trimite mesaj şi se mai răsfață alte 5 minute. Ziua pare a fi promițătoare, nu neapărat pentru că noaptea trecută fusese liniştită, ci pentru că ziua urmatoare le era dedicată lor. Implinesc 1 an de când şi-au împărtăşit atâtea trăiri, sentimente, cauze, probleme şi gesturi.
Ziua trece repede.
Seara la fel.
Dimineața zilei de 12 februarie a venit mai repede decât oricând. Rutina zilnică a fetei trece ca prin minune, mesajul este trimis, telefonul este verificat la mai puțin de 1 minut, zâmbetul este modelat corect. Totul stă sub aura perfecțiunii (şi chiar aşa se cheamă).Părea a fi <em>cea mai fericită</em> şi pentru moment lumea s-a oprit, ajunsese în acel punct suprem al vieții de îndrăgostit în care chiar credea că totul e posibil. Şi pe bună dreptate, credea în iubirea lor, credea în el şi credea în ceea ce devine ea în prezența lui.
Ora 1:21 PM. Încă nu a primit niciun mesaj, liniştea aşteptării îi apăsa toracele şi parcă o sufoca. Îl sună... şi sună... şi... dar nu. Liniştea infernală a fost distrusă de un sunet prea mult aşteptat.
DA! El era!!! Tot ce-i trebuia, tot ce-i lipsea, tot ce iubea. Tot Universul ascuns în spatele unui bărbat, constelația Lira îi era vertebră, iar Catrina pupilă. Era aerul ei, pe care îl inspira-expira-expira cu atâta drag. Nici el nu era detaşat, se simțea bine în prezența ei şi nu era o obligație nimic din ce făcea pentru ea.
Ziua devenise mai mult decât perfectă. Seara i-a găsit îmbrățişați şi atât de aproape încât îşi puteau simți aortele.
Cum niciun lucru frumos nu durează o eternitate, nici măcar jumătate, noaptea se lasă peste Miruna; o Mirună singură, fără aerul ei. În magicul jurnal îşi începuse povestea de dragoste trăită pe repede-nainte astăzi, 12 februarie, ziua lor .
Plângea, scria, iubea. De fericire.
