[Autor: "Niciodată, dar niciodată să nu-ți pierzi speranța! Într-o zi va fi exact cum îți doreşti. "]
Îl tot caut, dar nu reuşesc să-l văd. Cred că...
Daniel o vede; ştie ce face. Stă chiar în spatele ei;
Din perspectiva lui: De ce e singură? Unde îi e... logodnicul? Dacă e singură aş putea să o strâng în brațe şi să-i spun cât de dor mi-a fost de ea... de mirosul ei. Dar dacă nu e şi-mi fac iluzii ca prostu' ? Cum mi-am mai făcut... nu vreau să apar. Trebuie să plec de aici. Dar... cum să o las aşa? Dacă a venit fără el şi asta e şansa mea? Şansa... noastră? Vreau să o mai simt. Să-i spun că nimeni nu mi-a mai încălzit inima de când a plecat şi că abia după ce am rămas fără ea mi-am dat seama că viața mea n-are sens. Trebuie să mă duc!
Pentru cei doi părea a fi o luptă de idei. Fiecare avea dreptate. Fiecare voia, dar nu reuşea. Chiar şi după atâția ani, ei încă se iubeau. Nu trebuiau să-şi spună asta; se vedea că sunt sculptați din acelaşi material şi că sunt incompleți unul fără celălalt. Erau perfecți împreună. Împreună, dar separați.
Îşi întâlnesc în sfarşit privirile. Acum totul este ca la un film de dragoste: şervețele aruncare, oameni suspinând de emoție, femei aproape leşinate de atâta dragoste, bărbați indiferenți cărora filmul nu le transmite nimic şi protagoniştii.
Ascultă https://www.youtube.com/watch?v=kk-27jNoRsw
Miruna tremură, la fel și el. E o scenă desprinsă parcă dintr-un roman... timpul parcă nu mai trece. Imposibilul tocmai s-a întâmplat; cine ar fi crezut că vreodată se vor întâlni ?! Totuși...
- Bună...
- Nu-mi zice nimic! Hai să plecăm de aici, te rog...
- Un...
- Acum!
Miruna nu înțelegea... de fapt, ce să înțelegi când totul se petrece pe repede-nainte?!
Ce vrea? Nu-i de ajuns că mă vede?
- Spune-mi măcar unde mergem sau...
- Mergem la mine. Avem prea multe de vorbit, au trecut ani, Miruna, ani în care n-ai mai fost. Crezi că-mi ajunge strada sau întreaga lume să te văd? Vreau să mai fim noi doi, chiar dacă pentru scurt timp, de cand ai plecat m-am obișnuit să mă mulțumesc cu puțin, asta o să fac și acum...
Îl văd, e lângă mine, dar parcă suntem străini... nu-mi spune mai nimic... de ce tace așa mult? E prea atent la condus... așa a fost mereu, dar acum mi-a zis că i-a fost dor de mine, chiar dacă indirect. Ajungem în fața unei case. Îmi deschide portiera...îmi deschide și ușa casei. Mă întreabă dacă vreau să beau ceva... bineînțeles că nu vreau nimic, vreau doar să stea lângă mine.
- Daniel...
- Nu vreau cuvinte. Știi... când te-am văzut de mână cu el știind că tu ai plecat de la mine... nici nu știu cum să mă exprim... doamne, am atâtea să-ți spun.
- Hai să-l uităm pe el... uită-mă pe mine cu el. Știi că am dispărut dintr-odata... nu știam cum să îți zic... simțeam că ne pierdem, că deși eram împreună, nu eram tocmai ce-mi doream. Singura soluție a fost să plec departe, să nu mai știm unul de altul. Mi-a fost îngrozitor pentru că te iubeam nebunește, știam că fără tine n-o să mai fiu eu... mă gândeam că poate am ales corect și că îți fac și ție un bine... m-a durut că tu nu ai făcut nimic... știai unde stau... îmi cunoșteai rudele... zile, săptămâni, ani... am așteptat să-mi zică matuși-mea că "A venit băiatul ăla să înterbe de tine." de ce m-ai uitat?
- Nu am putut să mă duc la ea...
- Ani de zile n-ai putut?
- Vezi... nici acum nu mă cunoști. Spuneai că reușești să mă înțelegi după felul în care respir. Acum ce faci?
- Cum să te înțeleg când acum îmi spui că ți-am lipsit, dar de fapt nu m-ai căutat?!
Daniel se ridică de pe canapea și își înfige mâinile violent asupra Mirunei, o prinde de umeri ca o menghină, aproape că o sufocă și... o sărută. E ca o scenă din The Notebook în care Ryan Gosling și Rachel McAdams se sărută sub ploaie. Aici nu era ploaie, aici erau sentimente ce pluteau în aer, momente, trăiri și prea multe lucruri nespuse.
- Acum mă crezi?
- Umm... Daniel, aveam nevoie să mă cauți... poate aș fi revenit... aveam atâta nevoie...
- NU AM PUTUT! Înțelege!
- Ai fost prea ocupat, da... știu...
- Miruna, nu înțelegi. La ceva timp după ce ai plecat și mi-am dat seama că sunt singur, că nu te mai am... am clacat. Abia atunci am realizat cât de importantă ești pentru mine. Am crezut că ai pățit ceva și voiam să fiu lângă tine. Îmi făcusem scenarii și credeam că... atunci mi-a venit ideea să folosesc pastilele alea... știi tu, care le luam când nu puteam să dorm, doar că am luat tot flaconul. Nu-mi amintesc nimic de atunci, știu doar că m-am trezit la spital legat de un pat, cu mama și tata lângă mine. Am avut probleme pentru că mi-a cedat inima de două ori, mi s-a zis că nu mai am nicio șansă. Treaba e că le-am luat cu whisky și cică a fost mai greu... sincer să fiu... când mi s-a zis că nu mai am nicio șansă, m-am bucurat... era singura mea scăpare.
- Daniel... tu...
- Da... și ai mei au hotărât să mă aducă la recuperare în Malta. De atunci sunt aici... d-aia nu te-am căutat în țară, nu am putut...
- Doamne... ce să...
Miruna îl mângâie cu atâta blândețe... i se oglindește fericirea, dar totodată și tristețea în ochi.
Îi sună telefonul... era, bineînţeles, Dass.
- Ăă... da! Sunt aici, da, da. Nu, lasă că mă descurc. Aşteaptă-mă acasă. Bine, pa pa!
- Cine era?
- El... voia să vină să mă ia. Cred că trebuie să plec...
- Nu vreau...
- Nu e mereu aşa cum am vrea să fie... totuşi trebuie să plec. Chiar trebuie.
- Dar nu am vorbit de ajuns. De fapt... abia am venit... Când ne mai vedem? Cum?
- Nu ştiu... trebuie să mă grăbesc acum. Te rog, ai grijă de tine. Ai grijă de inima pe care ţi-am lăsat-o. Ai grijă de noi.
În tot acest timp telefonul Mirunei suna în continuu. Era prinsă între ce vrea şi ce trebuia. Se urcă în primul taxi întâlnit şi merge spre casă.
Ce zi... cum să fie posibil să mi se spulbere visele chiar şi acum?! De o zi aveam nevoie! Una singură în care să fiu doar eu şi el...
Telefonul sună... şi sună... şi... sună.
De ce mă sunăăă?! Stai! Ce?! De ce?! Cum... n-am... nu i-am luat numărul de telefon! Cum?! Doamne!!! Cum o să mai iau legătura vreodată cu el??? Cuuuum???
Miruna a ajuns în locul în care îl numeşte "acasă". Urcă grăbită în dormitor şi începe să plângă. Nu are număr de telefon, nu-l are pe barbatul vieţii sale lângă ea, nu are nimic din ce a dorit.
Miruna plânge. Inima ei plânge. Miruna plânge cu inima... o scenă din trecutul ei avea să se repete. Ea fuge de iubirea adevărată, aruncându-se în braţele mişeleşti ale uitării. Acum nu numai că infernul îi este oxigen, dar totul pare desprins din iad. Singurătate, pierdere şi prea multe lacrimi.
