cunoscuţi pe internet • nu citiți

"impassive bitch 101"

Au trecut deja aproape două zile— asta fiind deja jumătatea începutului a celei de a doua zi— de când Ryan, care este vărul Nataliei, a ajuns în Michigan. În afară de saluturile pe care ni le șopteam când treceam din greșeală unul pe lângă altul pe stradă sau când ne vedeam pe la școală— doar din cauza Nataliei— nu am vorbit de loc cu el.

Și nu înțeleg de ce nu face el primul pas către a repara ceea ce am distrus cu ajutorul orgoliilor noastre. Nu mi se pare corect. El a flirtat, și dacă eram o prietenă importantă pentru el, își cerea scuze. Da, asta suntem, prieteni, mi-am confirmat singură în cap simţind că, câştig puncte în plus pentru acest lucru. Asta, dacă la micul nostru conflict existau puncte— iar dacă există, în momentul de faţă eu am unul iar el zero, pentru că eu sigur nu mă gândesc la el. 

Cu siguranţă nu mă gândeam la mesajul care m-a trezit azi dimineaţă la ora opt, într-o nenorocită zi de sâmbătă. Şi tot ce scria în amărâtul ăla de mesaj era "ce faci?" şi bineînţeles era venit de la Ryan. 

 Ăsta nu e un prim pas.

 Sau ai devenit tu o pretenţioasă, mă completează vocea din cap. 

Guma roz de la sfârşitul creionului din mâna mea ajunse să fie roasă de dinţii mei într-un tic nervos, pe care nu îl puteam opri în momentul de faţă. Piciorul meu drept se legăna în sus şi în jos într-un mod rapid şi repetat, lăsând un sunet uşor în urmă la apăsare de fiecare dată. Cealaltă mână a mea era aşezată în păr, încercând să îl îmblânzească deasupra frunţii mele care avea riduri de la cât mă încruntam la ceea ce aveam în faţă. 

Niciodată nu mi-a plăcut, îmi place, sau o să îmi placă vreodată matematica.

Şi cu toate că mă chinuiam să fac o problemă, nu am putut decât să observ că de fiecare dată când făceam ceva ce nu îmi place— matematică— aveam tendinţa să devin mult mai concentrată pe ceea ce face corpul meu decât asupra lucrului care încearcă creierul meu să lucreze; eram atentă la fiecare coborâre a piciorului meu, la fiecare urcare, la respiraţia mea, la ceasul de pe celălalt perete al camerei, la cum genele mele se aşezau încet pe obraz când clipeam, cum părul meu se mişca încet din cauza gravitaţiei, râsetele oamenilor care treceau pe trotuarul din faţa casei, maşinile care treceau pe şosea şi multe altele— fiecare sunet mă apăsa mult mai mult decât trebuia şi mă simţeam stresată, închisă şi blocată. 

 Eram singură acasă. Puteam să arunc caietul şi cartea de matematică la wc, să trag apa de cinci ori, să ascult Macarena la maxim în casă, să fac un ritual satanic pe Macarena şi nimeni nu putea comenta. Dar de unde toată voinţa asta pentru învăţat? Poate în sfârşit m-am pus să învăţ matematică serios. Poate în sfârşit m-am hotărât să învăţ şi la geografie şi să îmi cer scuze domnişoarei Andrews pentru tot ce i-am făcut. Haha, bună glumă, Keith. Să n-o mai faci.

Poate ar trebui să încep să-l sun şi pe domnul Dudley: să-i zic că m-am apucat şi eu de mate, să-l mai întreb ce face, cum o duce, ce-i mai face soţia, dar probabil nu ar fi o idee prea bună pentru că omul ăsta mănâncă elevi pe pâine şi le bea lacrimile, iar ultima dată când am  verificat eu eram o elevă de-a lui. Şi probabil ar fi o idee proastă şi pentru că aşa m-aş apropia de telefon, care în momentul de faţă era aşezat pe marginea stângă a biroului. 

Zilele astea mi-a trecut prin cap şi o surpriză pentru mama: un animal de casă. Sigur i-ar plăcea ca o pisică sau un câine care să îi lase păr pe podea, pe canapea, pe scaune, aşa cum ei i-a plăcut să vorbească cu Dudley ca să mă mediteze la matematică. Dar vorbind serios, chiar vreau să îmi iau un animal de casă care să îmi fie alături când mă simt singură şi să iasă cu mine atunci când nimeni altcineva nu vrea. Şi că tot veni vorba de ieşit, în sfârşit m-am lăsat pradă plictiselii şi lucrurilor care nu aduceau a bine, am azvârlit creionul pe suprafaţa din lemn şi mi-am întins braţele deasupra capului, închizându-mi ochii. Un sunet de plăcere înăbuşit mi-a ieşit printre buze şi apoi am clipit pentru câteva secunde, ridicându-mă de pe scaunul negru şi uitându-mă pe geam: cer senin, vântul bătea uşor, iar razele soarelui erau gata să ameninţe pe oricine îndrăznea să iasă afară.