cunoscuţi pe internet • nu citiți

scenarii

Am oftat greoi şi mi-am lăsat capul să cadă pe caietul de matematică deschis ce se alfa în faţa mea. Profesorul era încă la catedră, cu ochii aceia înconjuraţi de riduri şi care inspiră dispreţ faţă de elevi fixaţi în catalog. Şi-a curăţat gâtul- semn că ştia că mă uit la el precum un criminal gata să îi rupă gâtul unei persoane de pe stradă- şi a răsfoit în continuare adunătura aia afurisită de foi. Am lăsat încă un oftat să îmi scape printre buze şi am început să mâzgălesc cercuri dezordonate pe marginea foii caietului.

Trebuie să învăţ matematică. Înţeleg. Trebuie să trec examenul. Şi pe asta o înţeleg. Trebuie să iau ore suplimentare. Pe asta nu o prea înţeleg. Şi să adaug, trebuie să iau ore suplimentare la şcoală, după program. Asta nu înţeleg. De ce îi place mamei mele să mă chinuie în halul ăsta?  Căci de profesori nu am ce comenta, ei sunt ca nişte hiene turbate care deabea aşteaptă să  îşi mutileze prada douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

Leneş, mi-am ridicat capul de pe bancă şi am început să scriu, apăsând cu ură mina creionului pe foaie. Ceasul indica ora opt şi treizeci şi patru de minute.

Turbo bagă acum, Keith. Să te văd cum termini până la ora nouă, că ursul ăsta grizzly ar fi în stare să te ţină aici până mâine şi încuiată.

Am mârâit o înjurătură printre dinţi şi am continuat să scriu. În vreo cincisprezece minute am terminat ambele exerciţii- nici nu ştiu dacă corect, şi sincer nu mă prea interesa-, şi i-am trântit foaia pe masă. Domnul Dudă, cum îmi place mie să îi zic, pentru că defapt îl cheamă Dudley, a dat afirmativ din cap şi la fel de repede precum o tornadă am ieşit din clasă. 

Holurile erau nepopulate, goale, şi luminate de nişte becuri slabe. Singurele sunete care se mai auzeau erau cele provocate de picioarele atunci când păşeam apăsat pe podeaua uşor udă şi frecată cu un mop plin de scame, şi cutiile aruncate de colo-colo de femeile de servici care stăteau să lucreze în continuare. De obicei vorbeam cu Ryan la telefon când mergeam către casă, indiferent de oră... însă astăzi nu mi-a răspuns la telefon şi mesaje deloc. Pun pariu că mă crede disperată, să îl sun de patru ori într-un interval de două ore şi să îi las mai mult de cincisprezece mesaje într-o oră. Din zece în zece minute îi trimiteam mesaje de genul, "hey băiatu', mă plictisesc." , "trebuie să iau ore suplimentare la mate, o să mor, trimite-mi un pistol prin poştă." , "acum mănânc ciocolată ca un copil de cinci ani, vrei şi tu? pun pariu că vrei, dar nu-ţi dau, hehe". Nici măcar nu ştiu la ce mă gândeam, poate nici nu îl interesează ce fac, cum fac, şi aşa mai departe. 

Fără să-mi dau seama, mi-am aplecat uşor capul în jos simţindu-mă ruşinată de propria persoană în timp ce coboram scările. Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu ce m-a apucat. Mă întreb oare ce face. Cum e acolo unde stă el? Şi... unde zicea că stă? 

Am început să cobor scările două câte două. 

 De abea aştept să ajung acasă... să mă arunc în pat. 

Acum înţeleg cum se simt majoritatea persoanelor de vârsta mea în fiecare zi. Tot ce vrei să faci e să ajungi acasă, să fie linişte, să te arunci în pat şi să stai doar cu propria ta persoană în timp ce îţi fac tot felul de scenarii care s-ar putea, sau nu, să se întâmple. Şi cu toate că ştii că nu se întâmplă, sentimentele îşi fac drum până la tine, îţi iei perna în braţe şi începi să te rostogoleşti cu ea prin pat, râzând la propriile poveşti. 

Asta nu ar trebui să mă caracterizeze.

Întâlnirea cu Ryan m-a făcut să-mi folosesc laptop-ul mai mult decât o făceam înainte, şi la fel şi telefonul. Mi-am dezvoltat şi un mic obicei- mergi la şcoală, du-te acasă, deschide laptopul şi stai pe Skype cu Ryan, sau vorbeşte la telefon. Am şi început să mă simt mai obosită decât de obicei- pentru că tot timpul ieşeam afară şi eram o pramatie nesuferită: mergeam prin parcuri şi speriam copiii, ieşeam cu Allison şi o trăgeam prin toate colţurile oraşului, şi astea toate îmi dădeau mai multă energie. 

Nici măcar nu ştiu de ce dedic aşa mult timp unui străin pe internet. Ne vom întâlni vreodată, oare? 

Cum spuneam, scenarii peste scenarii. Şi cu toate că ştiu că probabil nu ne vom întâlni, vorbesc în continuare cu el. De ce? 

Pentru că mă face să râd. Mă simt bine în timp ce vorbesc cu el. E a doua persoană care suportă să mă audă vorbind mai mult de treizeci de minute, a doua persoană care mă face să râd atât de tare încât simt că stomacul meu explodează şi a doua persoană care nu încearcă să scape de mine pentru că eu sunt... eu.

Prima persoană fiind Allison. 

Am ieşit afară din şcoală şi aerul răcoritor m-a făcut să mă relaxez foarte repede. Paşii nu mai erau aşa apăsaţi ca înainte, grăbiţi să iasă dintr-o clădire în care parcă te sufocai- nu, aici am o stradă lungă şi un cer nemărginit care îmi oferă spaţiu şi linişte.

Că tot veni vorba... e măcar bine să ştiu că amândoi suntem sub acelaşi cer.