cunoscuţi pe internet • nu citiți

discuţie întreruptă

Mi-am întins picioarele pe banca ce se afla în faţa mea având grijă la geantă şi am înclinat puţin scaunul pe spate pentru a avea în sfârşit o poziţie comfortabilă, ignorând privirile colegilor. 

Ziua asta era una aşa de plictisitoare, încât îmi venea să sparg geamurile de la tot etajul unu doar pentru a se întâmpla orice altceva înafară de ore, învăţat, ascultat, vorbit non-stop despre teoreme şi alte porcării. Cred că tocmai am definit şcoala. 

– Tu ai arăta bine împreună cu tipul ăla de acolo, a spus cineva dintr-o dată.

Era cât pe ce să pic cu scaunul pe spate când mi-am recăpătat încet echilibrul şi m-am uitat în direcţia din care am auzit vocea. În faţa mea stătea o fată care părea să fie de vârsta mea, cu un păr brunet, ondulat ce îi ajungea cu vărfurile puţin mai jos de umeri. Ochii ei erau întunecaţi, negri, şi purta un zâmbet tâmp pe faţă. Mi-am pus mâinile pe masă şi m-am încruntat. 

– Poftim? am întrebat, crezând că nu am auzit bine.

Şi-a apropiat mâna de mine şi mi-a luat în palmă câteva fire de păr uitându-se atentă la ele.

– Hm, a murmurat, îmi place culoarea asta. E un roşcat frumos. 

I-am dat mâna la o parte, continuând să mă uit la ea. Am hotărât să rămân calmă, pentru binele meu. Pe de altă parte, părea o persoană destul de drăguţă şi să recunosc, îi stă bine în verde.

– Nu sunt interesată, i-am spus, sperând că voi încheia acel subiect. 

–  Oh, dar chiar v-aţi potrivi. Ştii, chiar îmi place să îmi imaginez cupluri între colegii mei. a zâmbit, aşezându-se încet în banca din spatele meu. 

Am înghiţit în sec şi m-am întors cu faţa la ea. 

– Fiecare cu preferinţele lui... am şoptit. În orice caz, ce doreşti? 

– Păi, acum o săptămână m-am mutat din Chicago la liceul ăsta, şi mă gândeam că ar fi bine să vorbesc cu cineva într-un final, şi tu pari a fii o persoană destul de bună. 

Nu ştiam dacă să îi spun că nu o să mă suporte, să îi mulţumesc, sau să vorbesc în continuare cu ea.  

– Natalia, a continuat fata pe acelaşi ton prietenos şi zâmbind în continuare. Şi cred că pe tine te cheamă Keith, nu? Îmi pare bine.

– De unde ştii? 

A arătat cu degetul către banca mea; mai exact, către rucsacul gri pe care era un scris uriaş şi roşu: "Keith". Gura mea a format un mic "o" şi apoi ea a chicotit. Mi-am sprijinit capul şi spatele de peretele bej – o culoare foarte neinspirată pentru şcoală–  ce se afla în spatele meu, stând cu faţa la cealaltă parte a clasei. Nici una din noi nu a mai spus ceva preţ de câteva minute şi tot ce făceam era să ne uităm la ceilalţi colegi. Uşa de la clasă s-a deschis brusc însă nimeni nu a băgat de seamă, şi un băiat înalt a intrat, căutând o persoană cu privirea.

 Şi-a îndreptat spatele şi a început să vină cu paşi apăsaţi în direcţia în care stăteam eu. 

– Doamne, ai idee cât te-am căutat? De ce pleci fără să zici nimic? a întrebat dintr-o dată, gesticulând cu mâinile şi arătând cu degetul. Era cât pe ce să mă ridic şi să îl întreb care e problema lui, până când mi-am dat seama că se uita în direcţia Nataliei. În următoarele secunde am observat că amândoi au acelaşi păr brunet şi ochi întunecaţi. Probabil sunt fraţi.

– Dar ţi-am spus, că ora asta o am aici. a murmurat bruneta înapoi. 

Băiatul a oftat şi s-a apropiat de ea, luându-i o mână într-a lui. Mă simţeam aşa ciudat, a trebuit să mă fac văzută.