Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 57

     În ciuda urechilor ce îmi țiuie și a apăsării inconfortabile din piept, încerc să îmi păstrez calmul deși îmi vine greu să asimilez informațiile noi ce tocmai le-am primit.

     Îi privesc chipul îndurerat al mamei și lacrimile ce îi agasează obrajii.

     — De ce nu mi-ați spus înainte? Întreb eu, încercând să inspir și să expir pentru a mă calma suficient cât să nu o fac să sufere mai mult, dar totul e în van.

     — Aveai doar optisprezece ani după operație. Erai fericită și abia începeai să trăiești, rostește ea printre hohotele de plâns. Nu am vrut să îți stricăm fericirea. Nu aveai un iubit, nici prieteni nu aveai... Am decis să așteptăm.

     — Și după ce am apărut eu? După nuntă? Am făcut nunta acum câțiva ani buni, spune Riley cu glas tremurat. Nu era normal să ne dorim un copil?

     — Am vrut de nenumărate ori, dar voi nu ați pomenit niciodată că ați vrea un copil, continuă tata.

     — Nu am spus pentru că ne-a fost teamă să nu am aceeași problemă ca mama și să nu pot avea copii. Mi-a fost teamă să nu scot la suprafață răni vechi.

     În acel moment sunt mai conștientă ca niciodată cât de importantă e comunicarea în orice tip de relație și la câte neplăceri poate duce lipsa acesteia.

     Dacă mama mi-ar fi spus la timp treaba asta sau dacă eu aș fi avut curajul să vorbesc cu ea despre temerile mele, acum nu treceam prin asta.

      — Ok, haideți să ne liniștim puțin pentru că situația asta nu ne face bine niciunuia, spune Riley și se îndreaptă spre mine pentru a-mi șterge lacrimile ce s-au scurs pe obrajii mei în ciuda împotrivirii mele. Am trecut prin atâtea împreună, vom trece și peste asta. Vom merge la mai mulți doctori, chiar și la capătul lumii.

     O luminiță începe să licărească la capătul tunelului și îmi dă puterea să merg mai departe.

    Nu o să renunț, Riley are dreptate. Cel puțin nu atât de repede.

     Am renunțat cu toți la a ne mai lamenta și am început să stabilim un plan de bătaie. Astfel, în ciuda orei târzii, am luat legătura cu doctorul Richards și am stabilit o programare dis de dimineață. Am luat numărul de contact al doctorului ce a ajutat-o pe Clarissa să nască și am căutat pe internet cei mai buni doctori cardiologi din zonă.

      Nimeni nu a mai mâncat, deși mâncarea era așezată frumos pe masa din sufragerie.

      Am decis să rămânem peste noapte la ei pentru că nu avea rost să mergem până acasă și să ne întoarcem la prima oră a dimineții.

     Curând, eram toți în camerele noastre. În brațele protectoare ale soțului meu simțeam că există o urmă de speranță, și totuși nu aveam puterea să vorbesc. Din nou, fericirea mea este umbrită.

***

     Călcâiul meu lovește frenetic podeaua sălii de așteptare în timp ce privesc pacienții cum intră pe rând la domnul doctor.

     Riley îmi strânge mâna tăcut și fața lui e brăzdată de nenumăroase riduri de expresie din cauza gândurilor ce îl încearcă.

     S-au schimbat multe pe aici în anii în care am lipsit. Asistenta doctorului nu mai e femeia blândă și trecută de anii tinereții, a fost înlocuită de o persoană mult mai tânără. Pereții au început să se crape pe ici-colo și din albul imaculat de odinioară, a ajuns un alb murdar cu pete negre de murdărie.