Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Epilog

Perioada imediat următoare a fost cruntă. Abia dacă rețin câteva momente din săptămânile ce au urmat.

Printre pregătirile de înmormântare, plânsetele fetiței și coșmarurile din timpul nopții, simțeam că sunt pe punctul de a mă prăbuși. A trebuit să profit de fiecare picătură de ajutor ce mi s-a oferit. Habar nu aveam cât de greu este să te descurci cu un nou-născut.

Nu știam că trebuie să mă trezesc odată la câteva ore să îi dau de mâncare, că trebuie să am grijă să o schimb imediat ca să nu se opărească, că va fi atât de greu să îi fac baie astfel încât să am grijă la gâtul și căpușorul ei sau cât de afurisite sunt nenorocitele alea de colici.

Pe lângă astea era durerea aia acută ce o simțeam în fiecare secundă în piept. Senzația de arsură și usturime ce mă aducea frecvent în pragul sufocării...

Simțeam deseori că trăiesc un coșmar cu nuanțe creionate de rai doar atunci când eram lângă micuță. Simțeam că într-o zi mă voi trezi dimineață și vor fi amândouă lângă mine, și că voi fi din nou un om întreg. Pentru că da, o parte din mine s-a dus atunci când ea s-a stins.

Și știam că pierderea ei mă va doborî, dar nu știam și că voi putea fi atât de puternic astfel încât să reușesc să trăiesc fără ea. Trebuia să fiu puternic! Altfel, sacrificiul ei ar fi fost în van. Atât decizia de a da naștere minunii ce îmi dă puterea să continui, cât și decizia de a-și dona organele pentru a salva alte vieți așa cum a fost salvată a ei.

Vedeam mila și compasiunea din privirile tuturor celor ce îmi erau dragi și aș fi vrut din tot sufletul să îi liniștesc spunându-le că sunt bine, dar i-aș fi mințit.

Nici măcar timpul nu a reușit să diminueze durerea... Dar am reușit să trăiesc cu golul ce îl simțeam în piept și să mă bucur de momentele frumoase ce mi le oferea viața.

În fiecare seară, îi povesteam micuței Aimee despre mama ei. Da, i-am pus același nume ca al ei. Simțeam cumva că așa trebuia să fie...

Îi povesteam cum era ea, cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o vreodată, cea mai altruistă și cea mai bună. Sufletul meu pereche... îi povesteam despre iubirea noastră, despre sacrificiul ei, despre cât de mult a iubit-o și de faptul că ea va trăi tot timpul în sufletele noastre.

Până când inima mea va înceta să bată!

În acest moment stau pe canapeaua din sufragerie cu o cană de cafea în mână, privindu-mi fiica în timp ce se joacă cu jucăriile pe covorașul roz cu unicorni. De puțin timp a început să meargă de-a bușelea, ceea ce îmi dă timp să apuc să mai respir din când în când.

Fericirea ei neîntinată îmi dă sentimentul de pace iar ochii ei maro-aurii îmi umplu sufletul de bucurie.

- La ce te gândești, vărule, de ești așa prins? Întreabă Clarissa ce tocmai intră cu fetița ei pe ușa din față.

Îi zâmbesc fad și e suficient ca să înțeleagă. Pieptul i se ridică și coboară brusc în timp ce un suspin îi scapă printre buze.

Se aruncă pe canapea lângă mine în timp ce Anissia se duce lângă verișoara ei.

- E ciudat cum și după atâta timp se simte prezența ei în casa asta. De parcă nu ar fi plecat niciodată.. spune ea cu o urmă de tristețe și dor în glas.

- Nici nu a plecat, îi răspund eu. E aici, în sufletele noastre, în privirea și zâmbetul micuței Aimee, în fiecare poză, în fiecare lucru pe care l-a atins în această casă.

Chiar în timp ce oftez adânc, micuța Aimee se oprește brusc din a se juca și, îndreptându-și mânuța spre una dintre pozele de pe șemineu, rostește primul ei cuvânt: mama.

Ignorând senzația ce îmi înmoaie picioarele și îmi plasează un nod în gât, mă reped să o iau în brațe și o ridic la nivelul fotografiei mamei sale.

- Ce ai zis, iubirea tatei? Mai spune odată, o implor cu glasul tremurat și privirea împăienjenită.

Apucă fotografia în mâinile plăpânde și rostește încă odată cuvântul mama.

Îi sărut căpușorul mic în timp ce lacrimile îmi dau năvală pe chip și suspinele Clarissei se aud înfundat.

Da, chiar este încă aici.

Ps: nu știu ce părere aveți voi de acest epilog, dar eu aproape am plâns în timp ce îl scriam. :))))