Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 60

     Dis de dimineață, nici nu am apucat să îmi torn cafea în ceașcă că soneria ușii de la intrare a început să sune fără oprire.

     Am tras repede halatul alb peste mine și mi-am târât picioarele până în dreptul ușii.

     Descui neîndemânatică și când deschid ușa, expresia îngrijorată a părinților mei mă întâmpină.

     Nu sunt pregătită pentru încă o discuție.

     — Aimee, draga mea, de două zile nu reușim să dăm de voi sub nicio formă. Nu răspundeți la telefon, niciun mesaj, nimic. Am vorbit și cu cuscrii și nici ei nu știau nimic de voi. Ce se întâmplă? Întreabă tata, îngrijorat.

     Mama e palidă și doar dă din cap, aprobând spusele tatei.

     — Mamă, tată, intrați, vă rog. Vă pun câte o ceașcă de cafea și vă povestesc, spun eu calm după ce am inspirat adânc.

     În timpul în care eu merg să iau cafeaua, din dormitor apare și Riley, mahmur și ciufulit tot. Îi salută pe părinții mei și se așează lângă ei, motiv pentru care mai adaug o ceașcă și apoi mă alătur lor.

     Îi arunc o privire soțului meu încercând să găsesc o urmă de sprijin la el deși știam că șansele sunt mici. Mă privește scurt, îmi mulțumește pentru cafea și îmi evită privirea.

     — În ciuda riscurilor, am decis să păstrez copilul, spune eu direct, fără a încărca discuția cu detalii nesemnificative.

     — Dar...doctorii au spus...poți muri, rostește mama, bâlbâindu-se.

     — Sunt perfect conștientă de asta, continui eu.

     — Riley, tu ești de acord cu decizia asta? Îl întreabă tata.

     — Nu, absolut deloc. Dar se pare că nu contează părerea mea, răspunde el cu un ton iritat.

     Mă privesc preț de o secundă, apoi mama pufnește într-un plâns incontrolabil în timp ce tatăl meu, deși s-a lăsat de fumat în urmă cu câțiva ani, pune ochii pe pachetul de țigări al lui Riley și se retrage în grădină urmat de soțul meu.

     Aș vrea să-i spun că nu e în regulă să facă asta, însă sunt conștientă că acum are nevoie de o cale să îl ajute să se calmeze, să gândească limpede.

     Îmi strâng mama în brațe și îi sărut mâinile ce, odată cu trecerea anilor, au trecut prin schimbări dramatice.

     — Nu plânge, mamă. Sunt puternică, ai uitat? O să trec și prin asta și totul va fi bine, încerc eu să o îmbărbătez.

     Mă strânge și mai tare în brațe în timp ce eu mă străduiesc să îi șterg chipul de lacrimi.

     — Aș vrea să îți spun să nu faci asta, draga mea. Chiar aș vrea. Însă nici eu nu am renunțat la copilul meu în trecut, deși existau și alte variante. Am luptat și am luptat, până mi s-a îndeplinit visul. Cum să îți spun eu acum să renunți la ceea ce îți dorești?

     Un zâmbet sincer îmi apare pe față și un sentiment de liniște sufletească mă acaparează.

     E o ușurare să știu că cineva mă înțelege.

     Am mai petrecut puțin timp în compania lor și apoi, în ciuda invitației de a rămâne la micul dejun, aceștia au ales să plece.

     Erau tulburați amândoi și aveau nevoie să se gândească, să accepte și să se familiarizeze cu decizia pe care am luat-o.

     Riley a rămas pe canapeaua din sufragerie, fără a îmi adresa un cuvânt, în timp ce eu m-am ocupat de micul dejun.

     Când ouăle ochiuri și baconul au fost gata, am așezat frumos masa și l-am chemat.

      Ca niciodată, ne-am așezat la capete opuse, departe unul de altul, ceea ce mi-a provocat o senzație mai urâtă ca niciodată. De parcă suntem și sufletește din ce în ce mai departe unul de celălalt.

     Decid să ignor situația răvășitoare dintre noi și mă port de parcă totul ar fi în regulă.

     — Ai dormit bine? Întreb eu.

     — Da, îmi răspunde el sec.

     — Te duci la muncă azi?

     — E duminică, rostește el fără a-și ridica privirea din farfurie.

     — Ai alte planuri? Continui eu să întreb.

     — Nu, răspunde la fel de sec.

     Oftez adânc și îmi întorc privirea spre farfuria din fața mea.

     Înfig furculița în oul pe care mi l-am pus și când gălbenușul începe să se scurgă în urma de ulei de pe farfurie, simt cum mi se face greață și voma se acumulează în gâtul meu.

     Oh, Doamne.

     Arunc furculița în farfurie și fug la baie, rugându-mă să rezist până acolo. Ridic capacul wc-ului și vărs până și mâncarea de acum trei zile.

     La nici o secundă, simt mâna lui Riley pe capul meu, ținându-mi părul și cu cealaltă, mângâindu-mă ușor pe spate.

     Mă simt rău și bine în același timp. Mă doare stomacul și gâtul îmi arde, dar inima mea zâmbește și bate cu putere de fericirea pe care o simt acum.

     După ce senzația s-a mai dus, mă spăl rapid pe față și pe dinți.

     — Ești bine, iubito? Întreabă el, strângându-mă în brațe.

     Aprob printr-o mișcare a capului și mă afund mai adânc în brațele sale, profitând de acest moment.

     — Hai să te întinzi puțin în pat, să stai liniștită, spune el cu glas blând.

     Îl urmez supusă și după ce mă așez în pat, acesta mă învelește puțin și mă sărută pe frunte.

     — De ce ai venit să mă ajuți? Întreb eu când e pe punctul de a părăsi încăperea.

     — Nu fi fraieră. Dacă nu sunt de acord cu decizia pe care ai luat-o nu înseamnă că iubirea mea pentru tine a dispărut peste noapte, răspunde el.

     Zâmbesc ușor și îi privesc chipul blajin.

     — Mai rămâi puțin cu mine, te rog? Întreb eu, conștientizând faptul că probabil, întrec puțin măsura.

     Dar fără niciun cuvânt, se gudurește lângă mine permitându-mi să mă acopăr cu brațele lui protectoare.

     — Te iubesc, rostesc eu.

     — Până când inima mea va înceta să bată, răspunde el și îmi plasează un sărut dulce pe frunte.