Acum înțelegi?

18. Dezamăgire

Anabelle a oftat si s-a sprijinit de pieptul meu. Da, ajunsesem cumva sa o tin in brate. Nu ca m-ar fi deranjat.

Am privit in jos, spre fata ei usor palida pe care luna arunca sclipiri de argint. Dumnezeule, acum eram si poet. Ce putea sa faca fata asta din mine...

-Nathan? Poti sa imi arati incheieturile?

-Hmm, ce?

-Incheieturile.

Mi-am suflecat manecile de la hanorac. Se vedeau doar cateva cicatrici subtiri... vechi.

-Cat... cat timp a trecut? A intrebat ea, plimbandu-si degetele pe antebratul meu.

Am inceput sa numar saptamanile.

-O luna... cred ca doua, am spus eu uimit. Doua luni intregi in care nu imi facusem nici macar o taietura.

Anabelle a zambit si m-a imbratisat.

-Sunt atat de fericita! Mi-a soptit langa ureche.

Am zambit, si am strans-o. Da, era o realizare. Eram fericit.

-Multumesc, am murmurat, si am sarutat-o pe obraz.

Am simtit cum obrazul i se incalzeste, dar nu mi-a dat drumul. Era cumva altfel...

-Nathan? Cine e ea? Se auzi o voce feminina din spate.

Ah, Dumnezeule, nu cred! Nu se poate! Cat noroc sa am...

-Hei Caitlyn. Ce mai faci? Am spus, in timp ce Anabelle se desprindea mandra din imbratisare. Prinsese ideea.

-Nu ma lua pe mine cu de-astea. Cine e ea?

-Noua mea vecina, i-am trantit-o nervos.

-Aham, cum sa nu, si de aia o tineai in brate.

Anabelle n-a rosit, n-a scos nici un sunet dezaprobator. Dar si-a impins putin barbia mai in fata.

-Nu vreau sa fiu nepoliticos, dar ultima data cand am vorbit nu voiai sa mai auzi ceva de mine.

-Ce pot spune, oamenii se mai razgandesc, se mai schimba... Tu te-ai schimbat mult...

Incepuse sa isi plimbe degetele pe umerii mei, de parca nu era si Anabelle acolo.

-Da, s-a schimbat, si nu datorita tie! A izbucnit Anabelle. Eu o sa plec acum, a continuat ea, oarecum scuipand cuvintele. Caitlyn nu paru sa observe ceva. Se aseza langa mine si ma saruta apasat. Nu aceam nici o sansa sa scap, isi inclestase mainile in hanoracul meu.

-Deci de-asta imi esti, Nathan Beckham, se auzi o soapta purtata pe aripile vantului. Sau cred ca asta se auzea.

Am incercat sa o imping pe Caitlyn jos de pe mine, dar imi strangea prea tare hanoracul in maini. Binee... daca asa nu merge, trecem la planul B. Am inceput si eu sa o sarut, in speranta ca poate o sa faca altceva cu mainile. Cand si le-a mutat de pe pieptul pe umerii mei, am dat-o cat de gentil puteam in timp ce clocoteam de nervi jos de pe mine (da, mi se urcase in brate) inainte sa apuce sa ma prinda mai tare, si m-am ridicat de pe banca.

-Caitlyn, ti-ai batut joc in ultimul hal de mine, iar acum ce naiba faci?

-Pai... n-ai spus tu ca inca ma iubesti? A raspuns ea, ridicandu-se si sprijinindu-se de pieptul meu.

Am facut un pas in spate.

-Asta a fost atunci. Stii, oamenii se mai razgandesc.

-Dar, Nathan...

Prea tarziu. Nu-mi pasa nimic din ceea ce ar fi avut de zis. Nu voiam sa mai aud ceva de ea. M-am rasucit pe calcaie si al lasat-o acolo.

Am colindat strazile in cautarea lui Anabelle. Paruse ca i-au placut cateva locuri, dar nu era in niciunul dintre ele. Speram doar ca nu patise ceva, dar cel mai probabil se dusese acasa. Asa ca am pornit cu inima grea spre casa. Stiam ca e suparata.

~Anabelle's P.O.V.~

Ohhh... cand am vazut-o pe tipa aia, Cassey sau cum o fi chemand-o, m-am infuriat rau. Am inteles din prima cine era. Doar trebuise sa leg mental sute de rani provocate de ea. M-am ridicat mandra din bratele lui Nathan, dar imi muscam obrazul pe interior. Poate spuneam vreo tampenie. Am rezistat, apoi cand am vazut acea unica licarire de furie in ochii lui, am izbucnit.

-Da, s-a schimbat, dar nu datorita tie!

Am luat-o la goana, dar in trei metri am intrat intr-o gradina si m-am ascuns in spatele unor tufisuri. De parca tipa aia ar fi observat macar. Ohhhh.... ochiii mei...

-Deci de-asta imi esti, Nathan Beckam, am murmurat eu inghitind in sec. Bine... bine.

Am mai stat ateva secunde, apoi m-am ridicat si am pornit spre casa. 'Macar de nu m-ar calca vreo masina', m-am gandit eu trista.

Am urcat sus, m-am strecurat pe langa ai mei care se uitau la un film, si m-am incuiat in camera. Am deschis dulapul si am scos o lumanare de biserica (pentru ca nu gasisem de ceara de albine) si un pachet de chibrituri. Adica, cine a spus ca eu nu m-am ranit niciodata cu intentie? Macar eram mai desteapta ca altii.

Am aprins lumanarea. Am lasat cate o picatura sa imi cada pe piele, luand durerea. Curand, pe toata partea interioara a antebratului meu era o carcasa facuta din zeci de picaturi de ceara. Dar durerea nu disparuse. Aveam nevoie de ceva mai mult...

'Anabelle, nu! Calmeaza-te. Iti amintesti ce ii spunei lui Nathan?'

Da. Nathan. Asa incepuse totul, nu? Dar... e ca la o balanta. Unul trebuie sa coboare ca celalalt sa urce. Si asta facusem. Nu-mi parea rau. Ma puteam descurca cu dezamagirea, o facusem si inainte. Dar s-ar zice ca fericirea ii face pe multi sa uite.

Trebuia sa ma calmez. Sa imi revin. Dar degeaba incercam. Tremuram din tot corpul. Si nu era tristete, era... furie, dezamagire... cred. Poate asteptasem prea mult. Pana la urma, toti se schimba. Nimeni nu ramane ca sa fie respins. Nu?

Dar avusesem nevoie de timp. Continuasem sa lupt, pana cand am crezut ca o sa mor si mi-au cazut toate barierele. Si acum, asta.

Da frate, imi picase cu tronc Nathaniel Beckham.

La dracu'.

Tin sa va reamintesc ca aceasta carte este bazata pe imaginatie. Personajele s-au indepartat deja de realitate. Nimic de cateva capitole nu e real. Ok? Ok.
Acum, pareri?