Whimsical game

Voal peste suflet

Aș vrea să scriu ceva. Câteva rânduri. Transparență. Să afli și tu, măcar așa, cum sunt, ce fac, ce simt. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, aș scrie un paragraf. Sau poate chiar două, trei... Puține. Cât să îți spun tot. Adică tot ce nu am curaj să îți spun în mod direct. Pe scurt, exact ce vrei tu să auzi. Că, da, am fost egoistă și că, da, poate (Doar poate? vei spune...) am acționat greșit. Dar, uite, ce nu poți sau nu vrei tu să înțelegi e că am făcut asta pentru tine, pentru că țin la tine... pentru că te iubesc. Ce vrei mai mult? Ce aș putea să fac mai mult decât atât? Ce îți dorești să pot să fac? Prefă-te că am șters ultima întrebare. Prefă-te că ai vrut să o citești din nou, dar că nu mai e acolo și că acum crezi că imaginația îți joacă feste. De ce îți cer asta? Pentru că deja știu răspunsul. Și nu îmi place deloc. Nu, de fapt, ca să fiu sinceră, nu îl suport. Mi-e antipatic. M-ai pus să-ți jur că-ți voi spune mereu adevărul. Vrei să fiu sinceră? Atunci va trebui să te împaci cu ideea că urăsc ce vrei să-mi ceri. Urăsc. Pentru că nu pot să o fac. Nu pot să te iubesc mai mult decât atât. Am încercat, crede-mă. Mi-am închis ochii și ți-am subliniat cele mai magnifice trăsături, cele mai rafinate calități, cele mai strălucitoare puncte forte și crede-mă că n-a durat puțin să le înșir pe toate. Pentru că ești o ființă scăldată în magie. Știu că vei strâmba din nas la asta și că o să îți dai ochii peste cap, dar mai știu că după aceea vei zâmbi. Iar pentru mine asta e tot ce contează. Iar toate lucrurile tale minunate m-au făcut să te iubesc. Să te îngrop în inima mea și să te ascund acolo. Pentru totdeauna. Să zăvorăsc toate ieșirile și să zidesc toate intrările. Să nu-ți mai dau drumul niciodată... Cu toate acestea, ce m-a făcut să îmi doresc să pierd toate cheile de la lacătele sufletului meu, a fost acel zâmbet. Da, exact cel pe care îl porți acum. Cel pe care îl purtai când ne-am întâlnit prima dată. Cel pe care mi l-ai împrumutat atunci când l-am pierdut pe al meu. Cel pe care l-ai rupt în bucăți și l-ai împărțit celor din jurul tău înainte de primul nostru spectacol. Cel cu care mângâi fiecare cățel și ficare pisică ce îți iese în cale pe drum spre casă, serviciu, liceu sau teatru. Cel care... Cel care a făcut farmece asupra mea.

Și uite cum m-am pierdut din nou printre amintiri. Iar zburând de la o amintire la alta, am retrăit cea mai deep discuție a noastră. Cea legată de suflet. Cea care ne-a unit. Care ne-a lipit printr-o punte străbătută de idei și de principii comune. Te-am asemănat atunci cu un Hyperion, căci din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume*. O lume a mea. O lume a visului, a speranței, a iubirii. O lume în care înțelegeai cât însemni pentru mine și în care citeam în privirea ta cât însemn pentru tine. Dar am aflat mai târziu că tu erai doar un chiriaș grăbit**... Când m-am trezit, iar în locul tău, pe perna ta, protejat de parfumul tău, stătea un bilet pe care scria îngrijit (semn că te-ai îndurat cu greu să dai viață acelor rânduri pe micul petic de alb):

Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții,
Eu sunt chiriaș trecător;
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

(...)

C-așa mi-e viața - o goană,
Și altfel durerile trec...
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Cât de mult am râs impreună de fața pe care ar trebui să o aibă cea căreia i-a fost dedicată poezia. Surpriză. Regret. Dor. Lacrimi. Și nu ne-am înșelat deloc. Mi-am ridicat involuntar sprâncenele și m-a străfulgerat gândul că n-am apucat să te mai privesc o ultimă dată când dormi. Iar zâmbetul tău... Mai are rost să spun cât de mult îmi lipsește chiar și-acum, după atât de mult timp? O lacrimă mi s-a scurs atunci pe obraz, iar alte zeci i-au urmat exemplul. Poate am melodramat atunci, dar acum am înțeles că acela a fost momentul în care m-ai pierdut, dar în care încă te aveam. Fără să conștientizezi, încă îmi aparțineai. Pentru că întotdeauna va exista o persoană în viața ta pe care, oricât de departe ar fii fizic, o simți mereu lângă tine.*** Pentru mine, tu ești și ai fost mereu aici. Vei mai fi? Nu știu. Mai mult decât atât, chiar mă tem de răspuns.

Dar, la naiba! Iar am ajuns să scriu un capitol despre tine. Despre noi. Ți-am zis că vreau să scriu ceva legat de întuneric. Bezna din sufletul meu. Dar uite că mi-ai pătruns în gânduri și ai făcut lumină. Ar mai fi atât de multe de spus, dar timpul trece și nu aș vrea să te răpesc mai mult decât am făcut-o deja. Probabil ea te caută acum. Du-te! Nu o lăsa să aștepte. Căci timpul trece...

Eu o să rămân aici și o să îmi ascund sufletul după un voal...

~~~

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom ști-o poate niciodată...****

_________________

*fragment din "Luceafărul", de Mihai Eminescu

**fragment din "Balada chiriașului grăbit", de George Topîrceanu

***citat via multe-sentimente.tumblr.com

****fragment din "Celei care pleacă". de Ion Minulescu