Ape Tulburi

CAPITOLUL 1

            Nu pot sa respir, apa imi trece peste cap si fara sa imi dau seama sarea imi ajunge pe limba si incepe sa ma usture. Deschid ochii si apa este atat de tulbure incat un vad nimic, tot ce simt este sarea, in ochii mei incercand sa imi ia vederea, desenand pe pielea mea, impletindu-se cu parul meu. Inchid ochii inapoi si incerc sa simt fiecare firisor de sare cum ma mangaie. Atunci realizez ca genunchiul meu se pierde in altceva, o mangaiere mult mai placuta decat seara, mai matasoasa si mai calda. Duc mana spre locul gadilat finut si imi dau seama ca nu ma atinge nimic, ci eu ating nisipul. Sub mine este nisip. Cand incep sa dau din maini acesta se ridica indepartand fiecare particula de sare depusa pe pielea mea. Este cald, este placut, nisipul parca imi sopteste sa raman cu el, sa il las sa imi intre in plamani, pe sub piele, sa devina el gandire pentru creierul meu si sa ne contopim unul cu altul. Sunt gata sa ma avant in el, sa ma apuc de maini invizibile, sa sarut buzele adancului si sa ma stranga in brate cu un covor din cristale cafenii. Zdruncinatura agita mai mult nisipul si ma face sa deschid ochii din nou. Nisipul ce ma mangaia asa de calm tragandu-ma in paradisul ce mi-l promitea se transforma intr-un mal negru si lipicios. Incerca sa ma tranga inauntrul lui si cu cat incercam sa ma eliberez de stransoarea lui soaptele se auzeau din ce in ce mai tare, dar nu le intelegeam. Erau decat soapte. Simt cum sunt trasa afara din capcana si pentru o secunda vad culoarea apei. Era o culoare pe care nu o mai vazusem in viata mea, o culoare inspaimantatoare, un verde care nu reproducea campiile insorite, nici macar padurile intunecoase si infricosatuare. Era un verde intunecat care aducea un iz de intuneric, de spaima,de dezgust, de moarte. Parca se puteau distinge intruchipari ce isi intindeau ghearele ascutite pentru a zgaria orice urma de viata din tine. Fete largi si inguste, cu colti sau fara. Fete definite sau fete pe care nu le puteai vedea dar le simteai prezenta. Soaptele au devenit rasete sau schimonosiri ale unor voci grose sau subtiri. Am fost trasa afara si nu vedeam nimic, pe nimeni, imaginile imi erau distorsionate . Simteam decat panica si o simteam cum vine dupa mine, cum nu pot scapa de ea, simteam lanturile ce imi legau mainile si picioarele. Voiam uscatul, sa ies din apa aceasta putreda de vieti daca se puteau numi asa.

INCHID OCHII.

Nu vreau sa stiu ce se afla in fata mea, in spate, in stanga sau dreapta mea. Poate am fost urmarita la suprafata de acele creaturi sau aici sunt altele mai rele. Imi vine un sigur gand: cineva m-a tras afara. Cand sunt pregatita sa deschid ochii sa imi vad salvatorul un alt gand ia viata in harababura ce se crease in mine. Daca nu am fost trasa afara de cineva, ci de ceva? Nu pot sa ma gandesc la asta, trebuie sa ma gandesc la altceva. Inca simt apa in jurul meu dar e ceva la care nu ma astept. Apa imi ajunge putin deasupra genunghilor unduindu-se cu valuri micute. Caldura adancurilor s-a transformat in raceala, apa este rece ca gheata si o simt intepandu-mi pielea aproape cum o facuse sarea. Sarea.. oare era sare? Mirosul care nu a fost prezent pana acum imi vatameaza narile. A ce miroase oare? Era un miros apasator, un miros puternic si neobisnuit. Nu imi dadeam seama de el dar dadea foarte mult a mucegai si a lemn ars. Vantul nu batea, caci daca ar fi batut mirosul ucigator m-ar fi doborat si ar fi luar cu el orice urma din existenta mea.

DESCHID OCHII.

Ochii deschisi si totusi nu vad nimic. Clipesc de cateva ori si trebuie sa ma intorc cu multi ani in urma, pe vremea cand invatam culorile si denumirile acestora. Odata cunoscand culorile cum as putea sa exprim ce vad? Cerul este cenustiu cu note rosiatice unindu-se in departare cu marea in care ma aflu acum, o mare verzuie, murdara parca faurita din lacrimile tuturor oamenilor din ea. Nu sunt singura. In jurul meu sunt oameni.. tot la fel de cenusii si tristi ca peisajul. Este un tablou pictat de cineva care acum nu mai exista si care si-a batut joc de culorile din paleta mistica, punand una peste alta si faurind atatea nuante de negru. Negru verzui. Negru rosiatic. Negru albastrui. Negru, un tablou inchis care a inghitit toate gandurile rele ale pictorului, dar oare este fericit, acum, fara nici o temere, fara nici o suparare? Sau a ramas pur si simple un pion gol al umanitatii si toata lumea se joaca cu el caci nu mai are personalitate, nu mai poate fi ranit si nu mai poate fi om. M-as astepta ca acest tablou sa urle de durere, dar tace. Oamenii trec prin apa, unii innotand, altii mergand si altii scufundandu-se. Uscatul imi acapareaza iar gandirea si il caut cu privirea. Macar o bucatica de paradis in acest infern sa fie prezenta. Ma invart,dar uscat, niciunde. Totusi cand ma intorc raman socata si incep sa aud strigatele disperate:

-AJUTOR!

Ce imi este dat sa vad nu poate fi descris in cuvinte .. Un dig de care se lovesc valuri agitate parca vrand sa te inhate si sa te traga spre ceva mult mai inspaimantator. O corabie. Parca desenata perfect, sta sinistra si neclintita, intr.-un tandem cu digul, vestind moartea. Oameni murind, copii..adulti..batrani. Toata viata lor alunecand in adanc si nimeni nu ajuta pe nimeni. Toti mor singuri si pentru sine. Vazand haosul vietii umane,motii fara sange, naturii moarte, strigatrelor fara sunet, lacrimilor fara urme.. imi doresc sa fii ramas prada adancurilor.