Ape Tulburi

CAPITOLUL 3

   Si daca linistea zilei de maine este mai zgomotoasa decat trosnitul focului din infern, cu ce scop ramanem in haos?

Norii stau sa cada in capul oamenilor dar nimeni nu observa, toti se lasa inghititi si orbiti de intunericul din lumina. Parca o raza de soare, palida, plapanda si amortita, sta sa iasa si sa salveze omenirea. Dar intra inapoi in nori si inca o data vad ce se afla in jurul meu. Oamenii se inneaca si nimeni nu salveaza pe nimeni, nu se salveaza nici pe ei insisi. Toti car pietre de mari sau de mici dimensiuni, pietre zgronturoase si umede. Deodata, parca de pe urechile mele s-a luat inca o panza si incep sa aud fiecare cuvant care iese din gurile persoanelor de langa mine desi nu inteleg nimic decat „ajutor,ajutor,ajutor" Nisipul de sub ppicioarele mele este cal in ciuda apei care baga cutite prin straturile de piele parca incercand sa imi otraveasca sangele. Incerc sa merg dar sunt amortita, tot ce vreau este sa inchid ochii, sa cad, sa nu mai fiu eu si sa ma pierd in existenta acceasta amara in speranta ca urmatoarea va fi mai buna. Merg in continuare fara sa imi dau seama ca apa creste mangaindu-mi acum pielea de pe abdomen, o mangaiere la fel de frumoasa ca acupunctura. Mai fac cativa pasi si ma opresc brusc. Corpul meu a reactionat la cuvintele auzite inaintea creierului meu asa ca dupa o secunda scursa intr-o clepsidra sparta imi dau seama si incep sa raspund strigatelor:

-Mama! Mama! Mama! Ma uit uit in toate partile, de parca vocea ei ar sari din oglinda in oglinda.

-Ale! Sunt aici.

Nu vad nnimic in fata mea decat fete care nu mai par omenesti. Pielea incetita si acoperita de alge a parintilor care in partea dreapta au pietre si cu mana stanga car dupa ei corpurille neiinsufletite ale copiilor lor spunand-le blajin „inca putin si vom ajunge acasa". ACASA.. sentiment mult prea idepartat si totusi printre mirosul de putregai si alge, la auzul acestui cuvant, narile mi se dilata imbatandu-se cu miros de levantica, mirosul de acasa. Nu o mai aud din cauza batailor inimii, dar stiu ca e acolo asa ca tai valurile cu pasii in continuare. O mana ma apuca ca umar si cand mma intorc un val ma loveste direct in fata. Ma ustura toata fata, de parca ar fi luat foc dar asta nu mai conteaza cand o vad pe ea. Sta in fata mea, lovita, zdruncinata, ranita si cu lacrimile siroindu-i pe fata de parca ar incerca cu lacrimile ei sa purifice apa aceasta neagra, dar la fel de frumoasa ca intotdeauna. Cu ochii albastrii ca cerul care uitasem cum arata, atat de frumos. Cu parul blond ca nisipul curat al plajelor unde construiam candva castele de nisip. Cu pieleaa alba ca fulgii de zapada care cad cu magia lor in zilele de craciun si cu gropitele, cicatrici ale zambetului acum sters. Mama.

Incerc sa o iau in brate si atunci vad ca bratele ii sunt pline de pietre. O trag in adanc si abia regasita vor sa mi-o fure din nou. Vreau sa ii iau aceasta povara, sa imi dea mie pietrele, ea e mult prea plapanda penttru a le cara. Dar se trage inapoi si cu glasul soptit, glas care nu e al ei, nu mai are in el caldura si iubirea pe care o avea candva, imi spune:

-Astea sunt pietrele mele si daca ti le dau tie nu le vei putea duce impreuna cu ale tale. Dar asta este a ta.

Imi da o piatra mica, cat palma, si imi spune ca ii pare rau dar trebuie sa o iau deoarece ea nu ii simte greutatea. Nu inteleg ce vrea sa spuna, dar iau piatra. Greutatea ei este nesemnificativa in comparatie cu ce are ea. Vreau sa ii pun atatea intrebari, dar este prea epuizata ca sa vorbeasca. O licarire de spaima aparre in ochii ei dar alta de resmnare o acopera. Atunci il vad pe el, imi vad tatal care arata atat de diferit de mama. Barba lui care era o data neagra si stufoasa are fire albe si a incaruntit. Ochii verzi pe care i-am mostenit si-au pierdut culoarea parca punand un scut spart peste ei. Spatele drept de odata este cocosat de la caratul pietrelor si cand ajunge langa noi nu spune nimic. Nu cere ajutor si vad pe chipul ,ui ca tot ce vrea este ca totul sa se termine. Se posteaza in fata mamei si atunci se intampla ceva, ceva ce nu am mai vazut niciodata. Incepe sa planga declandandu-i si mamei lacrimile dar ea atunci zambeste. Vad un alt fel de dragoste in ochii lor,una trista dar care emana o caldura de nesuportata.

-Este ok, zice mama cu vocea unui copil, voce ce a avut-o dintotdeauna. Este ok, Te iubesc.

Atunci o vad. O vad asa cum o stiam, cu spatele drept, emanand lumina. In bratele ei, el ii mai aseaza o piatra, dar este mult prea mare pentru ea si inainte ca tata sa ii dea drumul pur si simplu stiu ca nu va putea sa o tina. O piatra de marimea unei roti de masina. Ma aplc spre ea sa o iau, asa cum am facut mereu incercand sa o apar de toate rautatile, dar acum nu pot. Atunci ii aud vocea tatalui meu pentru prima oara dupa mult timp. Simt cu se inneaca cu lacrimile sau poate cu vorbele, dar totusi spune ce vrea sa zica si cuvintele lui ies ca vantul de pe buzele lui:

-Imi pare rau!

Si pentru ultima data, intr-o fractiune de secunda, privirea mamei se opreste in ochii mei si zambeste. In privirea ei se citeste frica dar si curaj si o licarire de libertate. Si pana sa pot sa reactionez, s-a dus.