Ape Tulburi

CAPITOLUL 4

      Sar in locul unde o vad pierdandu-se in apa. Intind mana mana in adanc si vreau sa o apuc dar nu mai este, tot ce a ramas in locul ei este mormanul de pietre pe care l-a dus cu ea. As vrea sa plang, sa am un corp langa care sa cad si sa il rog sa vina inapoi ca nu pot sa stau fara el, dar nu este. A disparut de parca nu ar fi existat vreodata, de parca ar fi fost decat un vis. Locul asta mi a furat totul, pastreaza decat sufletel inlantuite in malul marii. Durerea este inlocuita de furie si ma intor spre singura persoana care mi-a mai ramas vrand sa ii spun atat de multe, dar cand ma intorc stiu ca si el se gandeste la acelasi lucru ca mine. „Nu mai este". Spre deosebire de mine, lacrimile au pus stapanire pe chipul lui vestejit si cumva stiu ce urmeaza:

-Da-mi piatra care mi se cuvine, ii spun fara urma de compasiunde in glas, decat ura. Stiu ca nu merita, stiu ca il doare si il iubesc atat de mult, dar cand a pus acel bolovan in bratele ei, trebuia sa stie ca adauga gramezii o parte din sufletul meu. Stiu ca ar vrea sa ma tina in brate acum si sa ne anulam durerea unul altuia, dar nu poate. Ma asteptam sa spuna ceva dar nu o face. Imi aseaza piatra in brate, nu este la fel de mare ca a mamei dar nici pe departe la fel de mica ca cea oferita de ea. Este grea, dar o pot tine. Nu am alta alternativa desi mi-as dori sa ma traga in jos, sptre mama. Lacrimile i se opresc si atunci vad. In palma mea apare o pietricica, diferita de toate celelalte. In mijlocul ei este o floare crescuta. Floarea nu pare deranjata de apa care o indoaie si sta dreapta si gingasa asteptandu-si soarta. Nu trebuie sa ma gandesc ce sa fac cu ea, stiu deja. Asa ca ma apropii mai mult de tatal meu si ii sarut fruntea simtindu-i sudoarea sau poate sarea marii si ii asez usor pietricica in varful gramezii. Ma uit o perioada cum tulpina ei parca este facuta din acelasi material si acelasi verde ca ochii lui, verde care s-a ivit din nou si stiu ca acesta are sa fie un ramas bun. Isi taraste picioarele geu spre locul unde mama statuse si gandul ca acum este libera si nu trebuie sa mai care dupa ea greutatea pietrelor, imi da pace. Imi dau seama ca nici el nu mai suporta greutatea, dar nu asta il face sa ia urmatoarea decizie ci dorul pe care deja il simte. O parte din mine vrea sa il opreasca, sa il ia cu mine pe drumul pe care urmeaza sa il fac, dar stiu ca el nu isi doreste sa fie cu mine, ci cu mama. Poate asteapta aprobarea mea sau vrea sa ma mai priveasca pentru ultima data, rodul iubirii lor. Si dupa atatia ani tot nu il pot privi in ochi.

-Te iert, ii soptesc. Te iert, tata.

Nu mai apuc sa il vad inainte sa se lase in jos, sa lase marea aceasta moarta sa il inghita. S-a dus in locul unde cu cateva minute in urma, sau zile sau ani, a fost marea iubire a vietii lui. Nu il pot condamna deoarece nu si-a luat viata, si-a ucis decat trupul deoarece sufletul i l-a luat mama cand a plecat. Nu il pot condamna pentru ca stiu ca nu voia sa traiasca ziua in care ea nu mai este. Un zambet imi rasare in coltul gurii cand vad ca floricica din varful pietrei pluteste mandra pe apa si o lacrima mi se scurge intr-un final din ochii uscati. O lacrima de fericire,o fericire oarecum nebuna, pentru ca stiu ca acum se au unul pe altul oriunde ar fi, nu vor mai fi singuri niciodata si un nou inceput le-a fost dat in dar. Daca vor mai avea de carat piettre, vieti, cerur sau stele, le vor cara impreuna.

Lacrima se stinge si revin la realtitatea cruda. Imi mut cu greu de la locul unde parintii mei si-au lasat in urma pietrele ucigatoare si vad din nou peisajul ucigator. Sunt fericita pentru ei, dar speriata pentru mine si realizez ca am ramas singura. In jurul meu oamenii se scufunda, unii luptand pana la ultima uflare altii acceptandu-si soarta cu indurerare.Ma mai uit o data spre mormannele de pietre ce au ramas neclintite, dar floarea s-a vestejit. Moartea crunta din adancuri a reusit sa ii ia orice farama de viata. Strang in brate pietrele de la parintii mei de parca asa as putea sa ii mai ating o data, sa le cer sa ramana cu mine. Dar strang pietrele degeaba, in sufletul meu speram sa apara sa ma ajute sa merg mai departe si sa mi le ia din bratele amortite, dar nu sunt aici, s-au dus, si pentru inca o data stiu ca sunt singura si desi as vrea sa ma duc dupa ei stiu ca trebuie sa lupt. Sa lupt pentru ei dar si pentru mine, trebuie sa ies din apa.