Ape Tulburi

CAPITOLUL 5

    In fata mea sta napastitor digul. As vrea sa nu il mai vad cum imi zambeste haotic atragandu-ma in capcana. Dar unde sa ma duc daca nu acolo? Unde sa imi caut visele, unde sa cer ajutor si unde sa ma gasesc pe mine? Poate ma voi gasi intr-o piatra, poate intr-o bucata de sare agatata in parul unnei fete care pana ieri stia sa zambeasca. Poate atingand piatra rece voi ajunge acasa sau intr-un loc al meu. Picioarele ma tarasc in fata vrand sa lase sufletul tarat de valuri in urma. Palmele mi se lipesc sticloase si parca transparente de caramida verzuie. Muschiul putred imi intra printre degete dandu-mi o senzatie de caldura nesimtita pentru locul in care ma aflu aruncandu-mi in suflet numai ura pentru tandoarea atingerii pe care o simt. Cum as putea sa iau aceasta caldura cu mine, sa ma gjideze printre algele reci ca gheata cand tocmai s-a transformat in nisip? As vrea ca cineva sa se uite la mine sa ma priveasca in ochi sa imi spuna ca nu traiesc propriul iad, ca si ei sunt in aceeasi situatie ca a mea. Dar oamenii din jurul meu mor mor sau asta isi doresc. O simt prin unduirile apei cand trec pe langa mine. Eu nu vreau sa mor, sau cel putin acum cinci minute, 5 ani, nu mi-am dorit, caci acum nu stiu ce vreau. Eram mult prea concentrata la plamele mele inverzite si parca trecute prin ani ca sa imi dau seama ca un fata mea o fetita blonda, parca plutind pe apa statea nemiscata de ajitatia marii. Ochii ei albastrii incercau sa isi impuna nuanta in tabloul sumbru din jurul nostru si fara sa imi dau seama pana atunci un gand m-a strafulgerata. CE era? Pielea ei era alba ca norii unei zi de primavara, vazandu-se atat de fina. Pe alocuri mici alunite ii gadilau frumosul corp. Mi-am adus aminte de bunica mea care spunea mereu ca alunitele marcheaza locul unde s-a asezat moartea pe corpul nostru dintr-o viata anterioara si mi-am imaginat aceasta fetita luata de apa neagra si murdara. Pete de noroi manjiindu-i parul blond si luminos ca soarele si rochita roosie inflorata, rochie care imi pare prea cunosuta dintr-un motiv anume. Imi concentrez atentia asupra buzelor ei plinse si roz de parca ar fi mancat prea multe bomboane cand parintii nu se uitau. Oare avea parinti in acest haos sau era o naluca a intamplarilor din viata ei? I-am simtit degetele incolacindu-se cu ale mele iar pentru o clipa m-am speriat nestiind daca aceasta atingere cereasca avea sa imi sfarame palmele incretite si moarte. Am vrut sa o intreb cum se numeste, de unde vine si incotro merge dar nu mai aveam cuvinte in fata frumusetii ei. Vazandu-ma pierduta si inspaimantata mi-a aruncat cel mai familiar zambet si m-a ytrimis cu gandul in vremi ttrecute si nementionate. Gropitele ei erau jucause si nicio incretitura nu ii aparea pe fata atunci cand dezlega acest zambet. Era frumoasa, era tanara si neatinsa de vanturi reci si de durere. Avea gingasia pe care un copil trebuie sa ii aiba la cei 6 ani pe care ii avea fetita, dar nu aici. Aceasta fericire nu avea ce cauta in aceasta lume. A inceput sa pluteasca prin apa tinandu-ma de mana si aruncand din cand in cand o privire jucausa spre mine. Aceasta privire aprindea si in acelasi timp stingea ceva in mine, pustiind un colt al inimii mele pentru totdeauna. Plimbarea ei era atat de curata si de inocenta incat parea de-a dreputul usor de infruntat agitatia, dar in acelasi timp pietrele pe care le aveam nu ma lasau sa „zbor" cu adevarat. Nu stiam unde mergeam dar am profitat de caldura pamei ei pentru a ma gandi ca poate mai exista ceva omenesc. Oprirea a fost bruca rupandu-ma de starea de visare atat de brusc incat as fi fost in stare sa intind mana dupa ea ca dupa o fantoma. Din ochii de cristal ai fetitei cadeau lacrimi si pentru prima data am vazut un un fluture cum se stinge. Incepea sa se integreze in fundal uitand copilaria. Fara sa stau pe ganduri i-am luat chipul in palme si am observat cum incep sa prinda culoare, tragand din caldura ei. Esi voiam sa fac asta pentru mine mi-am indepartat mainile rapid. Daca aceasta fetita avea sa moara nu eu eram cea care sa ii usuce sufletul curat.

-S-a rupt! E rupt si nu se face inapoi!

Nu stiam cum sa calmez un copil, niciodata nu stiusem. Era cum ai incerca sa stingi un vulcan de emotii pure imediat dupa ce a erupt.

-Trebuia sa fie al tau dar s-a rupt! Lacrimile continuau sa clipoceasca la atingerea marii dar fetita ma sageta cu privirea mergand ca un serpisor prin vena mea aorta.

-Ce..ce vrei sa spui? Am intrebat-o fara sa stiu ca asta ii vor aduce si mai multe lacrimi.

Intr-o clipta era pe fundul oceanului si desi nu fusese o persoana importanta pentru mine o durere m-a apasat in piept.. Nu aveam sa o pierd, ceva ma lega de ea si nu puteam taia ata invizibila care ne lega misterios. Atunci am vrut sa o strig si mi-am dat seama ca nu ii stiu numele. Ce nume ar putea avea o zi de primavara si nebuneste am inceput sa o caut cu mainile prin apa. Nu ii stiam numele asa ca ce luna sa fie mai frumoasa decat luna mai si asa i-am zis sperand sa se lase ghidata de vocea mea.

-Mai! Mai! Ia-ma de mana! Nu stiu cat timp a trecut strigand-o pe copila dar am gasit-o, si nu sfasiata in adanc ci stand in fata mea zambareata ca la prima noastra intalnire. Am vrut sa o imbratisez dar teama de a-i lua suflul cu o imbratisare m-a facut decat sa rasuflu usurata.

- Am gasit. Gropitele au aparut alaturi de un ras jucaus.

In palma avea intinsa o bucata de alga ce ii lasase pe piele un mucegai atat de oribil pentru albul ei neted.

-Cum te cheama? Cand ai plecat nu am stiut cum sa te strig.

Mi-a retezat cuvintele cu un alt ras melodios.

-Poti sa imi spui Mai, imi place. Zmbetul ii era frumos de parca toate florile ii imbujorau obrajii si am fost geloasa pe familia ei care se trezea in fiecare dimineata, oricat de rece ar fi fost aceasta, cu mangaierea ei calda.

-Ce ai de gand sa faci cu aia? Nu simti ca iti raneste pielea? O tin eu pentru tine si promit sa ti-o dau cand mi-o ceri.

-Nu pot.. asta este piatra mea. Sa mergem, aproape am ajuns.

Unde sa ajungem am vrut sa intreb dar pentru prima data mi-am luat ochii de la fetita si am vazut corabia. Era mai aproape decat ultima data, mult mai aproape si incepeam sa vad ca lemnul din care este facuta are ceva special.

-Ce e asta? Am intrebat ramanand cu gura cascata. Am intrebat mai mult pentru mine, nu m-as fi asteptat ca mica faptura simpla si nevinovata sa imi raspunda.

-Este raiul, si in acelasi timp, iadul nostru. Aici murim de mainile celor ce ne dau pietrele, dar nimeni nu intelege ca nu e vina lor. Treaba lor este sa ne puna pietre in maine, iar a noastra este sa murim ca apoi sa inviem.

Piele mea riposta se asprea la auzirea cuvintelor ei sau asa simteam pe sub apa intrucat fiori ma treceau pe sira spinarii. Am vrut sa spun atat de multe si am spus nimic asa ca fetita a continuat:

-Vezi tu, acum sunt in floarea varstei, atat am ravnit la zambetul de pe buzele mele. Am carat atatea pietre pe lumea aceasta murind in chinuri dar obisnuindu-ma cu ghearele ce ma trag spre adanc, revenind la viata mai tanara si mai tanara.Mai am o singura piatra de carat si trebuie sa recunosc ca imi e frica de locul unde voi ajunge sau poate voi deveni una dintre monstruozitatile din apa. Sau poate totul se va termina pentru totdeauna si sufletul meu va ramane inmarmurit in aceasta corabie. Sau ma voi intalni din nou cu el... Oricare dintre variante ar fi scap de aici si voi fi fericita asa cum ti-am promis o data. Nu stii cine sunt , nici nu ai avea cum sa ma recunosti, dar eu sunt fericita ca te-am vazut pentru ultima oara. Eu voi fi fericita, tu ce alegi?

Ma simteam injunghiata cu o mie de cutite fara ca sa am vreo rana si cand mi- a luat palma in mana ei micuta ma asteptam sa primesc o piatra, dar in schimb mi-a dat un lantisor pe care l- as fi recunoscut dint-o mie. Era cel purtat de mama la nunta ei, dat de mama ei, bunica mea si mi-am dat seama ca nu as fi avut cum sa nu recunosc vreodata ochii ei. De un albastru copilaresc care nu s-a stins nici dupa moartea ei. As fi vrut sa imi iau ramas bun cum nu am apucat sa o fac, sa o mai strang o data in brate dar am intins in fata mainile si am prins aerul. Inca o data am ratat sansa de a apune adio, dar acum a plecat pe veci. Nu stiu unde a ajuns, dar stiu un lucru sigur, pe care l-a stiut din clipa in care s-a stins singura in casa ei luminata cu gradina plina de aromele florilor si razele soarelui, pe patul ei cu miros de lavanda, o zi de mai nu isi are locul decat in primavara.