Fiica lui Nadakhan

Capitolul I: Coșmar sau premoniție?

        Fugea, fugea și iar fugea. Nu știa încotro se îndrepta, nu știa de cât timp alerga, nu știa ce oră era, nu cunoștea nici măcar locul în care se afla, știa doar că ei o urmăreau. Respirația era neregulată, la fel și ritmul cardiac, de parcă inima voia să o ia la goană din piept. Transpirația cădea șiroaie pe frunte, prelingându-se până peste obrajii ei palizi ca ai unui cadavru și tot mai jos, ca niște simple picături de ploaie ce curgeau de pe strașina unei case. Avea cearcăne adânci pe sub ochi din pricina oboselii persistente pe care o simțea că-i împăienjenea ochii. Măcar drumul pe care alerga era drept, fără vreun obstacol ca să o epuizeze și mai mult fizic.

       Câmpia pe care alerga părea că era nesfârșită, căci niciunde nu zărea capătul ei, chiar dacă putea jura că se afla acolo de câteva ore bune. Doar spicele de grâu ofereau o pată de culoare acestui loc întunecat asemenea sufletul ei împovărat. Din când în când putea auzi tunetele amenințătoare ale norilor cenușii, ce contrastau îngrozitor cu lanul de grâu auriu. Nu era atentă și la fulgere, căci se concentra să reziste în continuare, dar cu coada ochiului putea remarca câte o licărire stranie pe cer. Un vânt puternic îi sufla în toate părțile părul castaniu, lung și încâlcit. Ca să nu se împiedice, își ținea faldurile rochiei ușoare din bumbac.

       Cu toate acestea, putea spune cu mâna pe inimă că nu ea era de vină pentru vreme, căci nu își mai folosise de mult puterile.

       Îi era teamă până în măduva oaselor să își întoarcă capul și să privească spre cine o urmărea. Mai devreme își luase inima în dinți și își îndreptase atenția ca să vadă cine era, însă mare greșeală. Niște persoane ciudate îi tot spuneau lucruri despre care nu avea habar că le făcuse vreodată și voiau să plătească pentru ele. Unele erau atât de cunoscute, încât ar fi vrut să le vadă încă o dată și să le strângă în brațe din cauza dorului pe care îl simțea pentru ele. Alte persoane nici nu le cunoștea, iar altele doar le văzuse din priviri sau auzise de ei. Își închise ochii pentru câteva secunde și își mușcă buza cu putere pe interior. Trebuia să o facă din nou, doar așa se putea convinge singură dacă ce observase cu puțin timp în urmă era adevărat.

       Își înfruntă frica și se uită în spate, în timp ce continua să gonească prin câmpia nesfârșită de grâu. Nu mai era nimeni, doar vântul care legăna dintr-o parte în alta firele galbene din jur. Chiar și așa, continua să fugă o perioadă până când era foarte convinsă că nimeni nu o mai urmărea. Căzu la pământ ca secerată pe un covor din spice de grâu. Era epuizată până și la cel mai mic oscior din corpul său, de abia mai putea face câteva mișcări vlăguite. Inspiră adânc, apoi expiră, încercând să se calmeze. O cuprinse o durere cruntă în dreptul tâmplelor, ce o înțepa teribil, ca și cum cineva i-ar înfige mii de ace. Își frecă tâmplele și începu să râdă amar de propria prostie. Probabil totul fusese doar în mintea ei, cel puțin altă explicație nu găsea pe moment.

       — Olivia! Olivia Mendes! își auzise numele strigat de cineva din apropiere și se ridică în șezut, după ce se convinsese că cel ce vorbea atunci era o ființă reală și nu rodul imaginației sale.

       Îi trebui câteva secunde bune până când se dezmetici și realiză cu greu că în fața sa se afla un tânăr, întrucât mintea îi era încă aburită. Amuți imediat când privi mai atent băiatul cu părul blond precum un cuib din aur. Se puse în șezut, pipăindu-se jenată, pentru a se asigura ca nu cumva rochia și corsetul de pe sâni să se fi mutat singure cât timp stătuse întinsă pe pământ.

       Era un băiat al naibii de frumos, cu trăsăturile feței bine conturate, iar ochii lui de o culoare inumană și bolnavă, ca a unor pietre de jad. Purta un costum ciudat, de un verde crud, cum doar la televizor avea ocazia de a vedea la unul dintre ninja. Era într-adevăr unul dintre ei, era însuși ,,ninja verde." Părea abătut, ca și cum sufletul i-ar fi fost rupt în două.