Fiica lui Nadakhan

Capitolul V: Dulce răzbunare

        Se lăsase noaptea peste întregul ținut al Ninjagoului. Era seara târziu, iar luminile orașului făceau concurență covorului de stele la cât de multe și mici lumini se vedeau din văzduh.

       Olivia privea luna de la fereastra camerei sale, ale cărei raze îi mângâiau blând chipul aspru, însă peste care trase o glugă neagră. Avea găuri doar pentru ochi și nas, iar câteva bucle castanii ieșeau din ea prin partea de jos. Și le îndesă mai bine în material când văzu asta prin reflexia din geam, ca nu cumva să se dea de gol.

       Arăta ca o hoață la cum era îmbrăcată, mănuși negre, pantaloni din piele, iar în partea de sus un kimono negru ca de ninja. Ca să nu se observe că era o ,,ea", își înfășurase numeroase bandaje și materiale în jurul abdomenului să nu mai fie atât de subțire în talie, la fel și câteva în jurul pieptului.

       Prin haine avea mai multe arme, precum curele prinse pe coapse, care aveau niște suporturi speciale pentru cuțite. Altele, precum pumnalele, și le ascunse în cizmele lungi. Avea o brățară pe care erau prinse fiole cu otravă și pe care avea să le spargă și să le pună peste lama cuțitului la momentul potrivit.

       — Sunt gata, își spuse ca pentru sine, destul de repede, cu limba împleticindu-i-se.

       Se uită în urmă, la pătură din pat, sub care erau puse mai multe haine care făceau să arate că acolo era vârâtă o persoană. Privirea îi alunecă la ușă ca să se asigure că era încuiată. Totul era perfect.

       Deschise larg geamul și forma i se distorsionă la început, apoi începu să se prefacă încet-încet în aer. Mai întâi membrele, apoi restul corpului, până ajunse o simplă adiere. Dacă ar fi luat-o pur și simplu cu dragonul prin oraș, ar fi atras atenția cui nu trebuia. Așa o luă drept vânt până unde avea nevoie.

       Chiar dacă era trecut de miezul nopții, încă era lume afară, umblând pe străzi, cei mai mulți fiind tineri. Multe baruri și cluburi aveau luminile aprinse, iar muzica și hărmăiala răsunau până pe stradă. Mașinile treceau una după alta, iar până și Olivia se feri din calea lor, cu toate că nu o afectau cu nimic.

       O luă printre niște blocuri, prin spatele unuia, unde găsi un adolescent de nici șaisprezece ani. Era beat, se clătina pe picioare și stătea deasupra unei tufe, dând la rațe.

       Victima perfectă.

       Se transformă la loc în formă de om chiar în fața lui, cât timp el stătea aplecat, își sprijinea coatele pe genunchi și își ținea o mână pe abdomen. Mirosul de acru o făcea să se strâmbe, dar strânse din buze și își scoase pumnalul.

       — Hei! spuse repede și agitată, căci nu-și luare medicamentele.

       Dacă avea să le ia, faza maniacală prin care trecea avea să treacă și nu avea să mai fie îmbărbătată de instinctul de a ucide.

       Tânărul fu distras de mormăit și se întoarse lent, cu ezitare, având câteva lacrimi de la cât borâse.

       — Dacă țipi, îți retez capul! amenință în șoaptă, încercând să fie cât mai clară și punându-i la gât partea tăioasă.

       Înlemni de frică și dădu în cele din urmă din cap, la care Olivia zâmbi în colțul gurii.

       — Te rog, nu mai am bani... Am doar telefonul... mormăi el, simțind din vocea lui că plângea sau era pe cale, mai ales că era vulnerabil de la alcool și nu putea să riposteze.