Trista poveste a lui Tobias Pierce

Prolog

PROLOG

Aveam douãzeci și nouă de ani când m-am sinucis. Douăzeci și opt când am cunoscut-o pe ea.

Eram însurat, dar soția mea era nebună de legat. Nervii ei erau deosebit de afectați, doctorii mi-o diagnosticaseră ca maniaco-depresivă si mi-o dăduseră in grijă. Stiți, e greu să lași ca persoana pe care ai iubit-o de prima oară cand v-ați văzut să ajungă o legumă într-un spital de boli mintale. În plus, Sofia nu mai avea pe nimeni înafară de mine. Tatăl ei le părăsise pe ea și pe mama ei când Sofia avea șase luni. Apoi, când Sofia a împlinit paisprezece ani, mama ei, bolnavă cu nervii și ea de multă vreme, și-a curmat zilele. Și de atunci Sofia s-a mutat de la o familie adoptivă la o alta, niciodată găsindu-și locul. Era, sper, de înteles cum nu puteam acum să acționez ca un barbar și să o abandonez și eu.

Sofia nu a fost mereu așa. Nu a avut dintotdeauna problemele acestea, nu mereu m-am luptat cu ea pentru a-i smulge cuțitul de întins untul din mâna cu care voia sa iși taie venele și nu mereu m-am grăbit acasă in mijlocul zilei pentru că vecinii mă anunțaseră că nevasta mea urlă prin casă de mama focului.

Pentru o bună bucată de vreme, relația mea cu Sofia a fost minunată. Ne-am cunoscut în timpul facultații. Eu studiam Literele, iar ea Geografia. Într-o zi am dat nas în nas la bibliotecă. La propiu! Și am călcat-o pe picior. Iar de-atunci am fost nedespărțiți. Am cerut-o de soție la douăzeci si trei de ani, iar anul următor ne petreceam luna de miere in Veneția. Tatăl Sofiei era italian si, deși pe-atunci nu-mi trecuse prin cap, acum mă gândesc că, probabil, Sofia încerca să îl întâlnească. Poate că voia să îi ceară socoteală pentru faptul că renunțase la ea.

Când ne-am întors acasă, Sofia află că era însărcinată. Era primul nostru copil, sfințea si imputernicea legătura noastră și mai tare. Dar-și spun asta cu inima frântă și grea-a însemnat și declinul vieții noastre de cuplu. Începutul și sfârșitul familiei.

Când burtica Sofiei anunța cinci luni de sarcină, Sofia a încercat un prim suicid. Era ferm convinsă că eu aveam să o părăsesc pe ea și pe fetița noastră-deși căzusem de acord să nu verificăm sexul copilului și să avem o surpriză când se va naște, Sofia simțea că va fi o fată-și, mai mult, era chitită pe ideea ca ea va fi o mamă groaznică. Ca să se asigure că nu o să o inșel, mă urmărea la cursuri-eram de-acum asistent universitar-îmi speria si urmărea studentele(pe unele chiar le amenința). Totul era într-un declin complet și punctul culminant a fost atunci când a trebuit să plec in mijlocul cursului pe care îl suplineam pentru că Sofia era în spital. Avusese un avort spontan.

M-am îndoit că fusese un accident, că nu putuse duce sarcina pană la capăt din motive naturale. Eram convins că o plănuise, nu aveam niciun dubiu că era, de-acum, nebună de legat. Din ziua aceea nu m-am mai atins de ea, nu am mai procreeat alături de ea. Îmi era frică, teamă, uneori, că va face tot posibilul să mă sufoce în somn. Așa că dormeam în paturi și camere separate.

Aveam deja douăzeci si șase de ani, eram însurat cu Sofia de trei și casnicia noastră era pe butuci. Dar nu imi permiteam să o urăsc. Erau zile când părea perfect in regulă. Normală. Venea și mă săruta cu patimă, dar nu era ca la inceput. Parcă se sălbăticise. Ori, poate că mă sălbăticisem eu, cine poate ști?

In vara aceea Sofia mea-nu mai era de mult a mea, de fapt-și-a dat toată silința să se omoare încă o dată. Întocmai ca o Antigonă. Am mers cu ea la Urgențe, în mijlocul nopții. Medicii mi-au recomandat să o internez într-un sanatoriu; am refuzat să o las singură acolo, cu toate că mi se spusese că era spre binele amândurora și, acum, conștientizez și eu acest lucru. Era mai bine așa, dar, atunci, mi-era prea teamă că Sofia va muri acolo. Și că o voi purta pe conștiință, că mă voi blestema pe veci pentru abandonul meu.

Așa-i, am fost un laș atunci. Laș, crezând că am libertatea de a alege. Dar, însăși libertatea mea mă îngrădea. Imi era teamă de propria judecată și am vrut să cred că am făcut alegerea corecta. Dar, în fond, din cauza remușcărilor mele, nu a fost niciodată vorba de mai multe opțiuni. Doar una, iar eu mă păcăleam singur, crezând că stă in puterea mea să decid, când lucrurile erau deja decise.

M-am învățat să supraviețuiesc chinului zilnic. Îmi făceam meseria și îmi plăcea să îi ajut pe alții pe calea spre iluminarea intelectuală. Era o misiune nobilă. Dar, nevasta mea nu rata niciun moment de a mă aduce de fiecare dată înapoi printre oamenii de rând, printre cei mai răi dintre ei, care se zbat in propria mizerie. Erau zile si zile. Uneori înfruntam cu stoicism, alteori simțeam că și eu calc pe drumul nebuniei.

-Încetează, nebuno! Vei ajunge să îmi iei sufletul din mine, să îmi ceri și ultima suflare! Crezi, poate, că eu nu sunt om, că eu nu sufăr? Poate iți par că nu mă consumă zbuciumul tău zilnic! Nu ai idee, am impresia, de cate ori m-am rugat să iți recapeți simțurile, să redevii tu!

Și se uita la mine lung. Arăta ca și când ar ințelege, dar apoi se ridica de pe scaunul în care ședea și câte douăsprezece ore și începea să hohotească, exasperându-ma.

Uneori mă năpădeau vise dintre cele mai sordide. Îmi închipuiam cum cu mâinile acestea două, mâinile cu care o îmbrăcam și îi preparam micul dejun și celelalte mese, cu aceleași mâini o strângeam de beregata, o sugrumam incet. Iar ochișorii aceia ai ei mă priveau sfidători și eu simțeam cum mă cuprindea nebunia și mai rău. Și atunci mă trezeam și îmi afundam chipul în perna udă de sudoare. Erau nopți când plângeam, mărturisesc. Nu îmi doream să îmi pierd mințile. Simțeam că o fac. Și mă îngrozea ideea.

Apoi, într-o zi de primăvară, o zi modestă, când cerul combina un gri ca de plumb cu un albastru de cicoare, am cunoscut-o pe ea. Elizabeth Gordon. Eram profesor. Abia primisem postul, predam un curs de creație literară. Ajunsesem, în timp ce mă luptam constant cu Sofia, să public. Căci, în nopțile în care somnul mă vitregea, scriam despre cum mi-aș fi dorit să fi decurs lucrurile pentru mine. Câteodată mi se părea că trăiam într-un univers paralel pe care îl mai părăseam din când în când. Și așa am izbutit, am publicat. Eram un scriitor cu acte în regulă de-acum.

Elizabeth Gordon. Mi-era studentă, un geniu creativ cu adevărat. Prospețimea gândirii ei venea ca razele soarelui peste un câmp ce de prea mult timp zăcuse sub un strat gros de zăpadă. Mintea ei și zâmbetul acela plin de inocență senzuală m-au făcut să mă îndragostesc ca un personaj de Shakespeare, irațional și fără scăpare. 

Și abia atunci a început declinul meu.