Trista poveste a lui Tobias Pierce

Capitolul 7

7. Deschide ochii cât mai larg

Dimineața se rostogoli moale peste oraș, dar fără soare. Era doar impresia lui, cerul era acoperit de nori pastelați, parcă fuseseră fărâmițați și amestecați cu mixerul. Și, totuși, răspândeau lumină.

Mi-am intins mâna de cealaltă parte a patului. Am deschis ochii brusc atunci când degetele mele nu s-au așezat, ca de obicei, pe locul gol și rece de lângă mine. Am văzut un tavan care nu era al casei mele. Mi-am coborât privirea pe pereți și mi-am dat seama că totul era ciudat si străin pentru că nu eram la mine acasă. Eu sigur nu aveam draperii înflorate și nici tapet cu maci pe peretele frontal patului. Nici fereastră în partea stângă. Mi-am tras mâna înapoi ca ars. Apoi m-am răsucit și am văzut capul unei femei, cu părul negru si împrăștiat pe toată perna. Pielea albă ca un strop de lapte, spatele gol, mijlocul unduios care ieșea fără rușine de sub plapumă. Era Elizabeth. Era goală pușcă și era superbă. Ca o perlă rară.

Desigur, nu mi-a luat mult pentru a-mi aminti. Cum ziua mea de muncă s-ar fi sfârșit ca oricare alta, cum îmi pusesem în gând să merg la spital și să mai încerc odată să discut cu Sofia. Mă simțeam vinovat, un netrebnic și speram că dacă voi fi acolo, alături de ea, împărtășindu-i mizeria și suferința, îmi voi regăsi liniștea. Pentru că cu câteva ore în urmă îmi sărutasem o studentă. Și nu oricum, ci cu foc și patimă, ca și când mi-aș fi dorit-o pe ea oricând în locul Sofiei, în locul soției. Apoi, când mă pregăteam să părăsesc universitatea, Elizabeth trecu prin fața mea. Era singură și gânditoare. A fost ispita pusă în calea mea. Nu i-am rezistat și, obscen lucru, nici nu m-am gândit să încerc măcar să o fac. M-am simțit chemat de solitudinea ei, așa că m-am oferit să o duc acasă. Aveam o mașină pe care eram fericit să i-o pun la dispoziție. Nu a spus nu.

Când am ajuns în fața casei ei a trebuit să o facă. A trebuit să se întindă languros spre mine, a trebuit să mă sarute în felul acela în care doar o femeie care îl are în ea pe necuratul ar putea-o face. Nu m-am simțit stăpân pe mine cu nimic. Dacă mi-ar fi spus atunci să merg în drumul morții, aș fi făcut-o fără să contest sensul cererii ei. Dacă stau bine să mă gandesc, cam asta am făcut, în fond.

Îmi amintesc cum greierii împânzeau peluza casei sale și cum ea mi-a șoptit, în timp ce pășeam dincolo de pragul locuinței, că tatăl ei nu era acasă și că avea să se întoarcă abia peste vreo două zile. Ceva despre afaceri, habar nu aveam și nici că îmi putea păsa mai puțin. Îmi ardeau buzele și limba atunci când o sărutam, iar mâinile ei fremătând pe pieptul meu, încercând sa desfacă nasturii cămășii...

Când am simțit-o prima oară a mea, luna se ivea albă și înjumătățită, strălucirea ei ca de sidef măturând chipul, gâtul și umerii lui Elizabeth. Habar n-aveam în ce cameră eram, dar am presupus că a ei. Urcasem la etaj. A icnit și a oftat, buzele ei s-au oprit ca amorțite și m-a strâns în brațe. Apoi, cu ochii încă închiși, și-a lipit obrazul asudat si fierbinte de al meu și mi-a șoptit cu glas plin: mai tare!

I-am strâns coapsele, mi-a prins părul, mi-a mușcat buzele și i-am sărutat umerii. Și nu mai știu cum, dar am închis ochii o dată, iar când i-am redeschis zorii băteau în geam.

M-am ridicat de lângă ea și am rămas pe marginea patului. Hainele noastre erau în toate colțurile camerei. Am încercat să le localizez și am început să mă îmbrac. Trăgeam pe mine pantalonii atunci când am auzit foșnet de așternuturi. S-a întors și, cu mâinile deasupra capului, s-a uitat la mine. Era adorabilă. În ochii ei parcă se oglindeau oceanele lumii.

-Dacă te gândești să dai bir cu fugiții după ce noaptea trecută...

-Caut doar să mă îmbrac, am spus, surâzând.