Trista poveste a lui Tobias Pierce

Capitolul 10

10. Vertij

Declinului meu total nu i-a luat mult timp să se arate. Imediat după Anul Nou, Sofia a fost reinternată, și nu oricum, ci sedată, după ce făcuse una dintre crizele ei cele mai urâte. Distrusese o cameră întreagă, iar eu cu Salita nu am putut face altceva decât să chemăm asistenții care au reușit, cu destul efort, să o potolească. Era evident acum că soția mea nu avea să mai iasă vreodată din incinta spitalului și, pentru o lungă perioadă, nici eu nu mai puteam să o vizitez.

A trebuit să renunț la ajutorul Salitei, nu mai era vreun motiv pentru care ea să rămână în casa mea, acum că Sofia era instituționalizată. Eu eram capabil să îmi port de grijă, ori, cel puțin, așa eram eu încredințat, iar fiul ei avea oricum nevoie ca Salita să se îngrijească de proaspătul nepoțel.

Adevărul era că simțeam cum depresia se prindea de mine din ce în ce mai mult și cum începea să mă domine, dar negam. Negam cu îndârjire și speram că o să mă trezesc într-o dimineață și o să îmi regăsesc rostul pe lume. Dar eram mereu singur, din ce în ce mai singur. Miranda era singura care se zbătea să îmi fie alături, dar, recunosc, nu îi permiteam. Eram chitit spre a renunța la mine și îmi explicam izolarea ca pe-un act de altruism. O scuteam pe Miranda de o problemă în plus, nu credeam că e corect față de ea să fie obligată să îmi lungească funia de fiecare dată când devenea prea scurtă și începea să se strângă drastic în jurul meu. Mă învinovățeam pentru toată șarada cu Elizabeth, fusesem inconștient.

Iar paharul s-a umplut într-o dimineață, la puțină vreme după ce anul școlar reîncepuse. O bătaie fermă în ușa locuinței mele mă făcu să renunț la ceașca de cafea care mă aștepta aburindă, pe masă. Corectam lucrări, căci studenții mei erau în sesiune, o Vinerea Patimilor prelungită.

-Bună dimineața, domnule! Sunteți Tobias Pierce?

Eram în pijamale încă. M-am holbat mirat la cei doi polițiști care stăteau înaintea-mi. M-am temut că ceva i se întâmplase Sofiei, dar mi-am spus că dacă ar fi fost așa, aș fi fost sunat de la spital. Chiar dacă nu îmi erau permise vizitele, eu și doctorul Egherton țineam legătura într-un mod ce ar putea fi considerat ca fiind constant.

-Da, eu sunt. S-a întâmplat ceva?

-Domnule, îmi vorbi agentul, scoțând cătușele, vă rog să ieșiți afară și să cooperați.

-Cum să...Am lucrări de corectat. La ce să cooperez? am înrebat buimac, nepricepând încă motivul pentru care cei doi agenți se prezentaseră la ușa mea, în creierii dimineții.

-Domnule, avem un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Vă rog să vă întoarceți, cu mâinile la spate, vorbi bărbatul, glasul și cuvintele sale parcă penetrându-mi timpanele.

M-am întors ca un zevzec, năucit, de parcă nu eram complet conștient de faptele mele. Eram ca atrofiat, foarte calm și pașnic, deși parcă nu îmi simțeam capul. Tot așteptam ca Miranda să apară de după vre-un colț și să îmi spună că e o glumă. Și aș fi replicat că o glumă e asta, o glumă, doar atunci când ambele părți implicate râd. Iar eu, desigur, nu aș fi râs.

Da, eram naiv. Am fost naiv de la început până la tristul final.

-Pentru ce anume mă arestați?

-Una dintre studentele dumneavoastră, explică cel de-al doilea polițist, Elizabeth Gordon, a depus o plângere împotriva dumneavoastră în decursul acestei dimineți. Vă acuză de viol și hărțuire sexuală.

-Ce? Poftim?!

Cerul parcă s-ar fi strâns ghem și s-ar fi prăbușit peste mine. Și mă stropșea, mă sufoca. Mi-au fost recitate drepturile care, în clipele acelea nu aveau niciun pic de sens și parcă îmi părea că vorbele erau spuse de la coadă la cap, de sus în jos și de la dreapta la stânga.