Jurați în frăție

Prolog

***

Franța, Breatagne 1852

—Olivier, așteaptă-mă! Nu sunt așa rapid ca tine! țipă un băiețel, încercând să țină pasul cu fratele lui mai mare.

—Hai, Emeric! îi strigă băiatul mai în vârstă celui mic.

—Eu am obosit... gâfâi extenuat Emeric, așezându-se pe vine.

  Olivier se opri și se întoarse cu fața către frățiorul lui. Se lăsă în genunchi, la nivelul băiețelului, și îl mângâie ușor pe cap, zâmbindu-i cu căldură.

— Dacă vrei, pot să te car în spate, micuțule, se oferi băiatul șaten.

—Da, da! bătu din palme, bucuros, fratele său mai mic.

  Olivier îl săltă pe Emeric pe cârca sa și râsetele lor cristaline umpluseră miriștea.

—Of, micule, când ai să crești și eu am să îmbătrânesc, să mă cari și tu pe mine pe umerii tăi, îl sărută pe obraz băiatul mai în vârstă pe cel mic.

—Eh, Vier, nu îmbătrânești tu așa repede! Tu ești puternic! zise Emeric, râzând.

   Olivier nu mai scoase niciun cuvânt și surâse.

—Copil zglobiu, ce ești!

   Emeric izbucni într-un râs zgomotos, iar frate-su i se alătură și el.

***

Germania, Berlin 2014

    Băiatul se trezi transpirat din vis, respirând greu. Strângea pătura în mâinile sale și își puse capul în poală. Era a treia noapte în acea lună de când acele vise stranii îi acaparau mintea.

    Nu-și putea închipui ce legătură aveau cu el băieții aceia doi. Deși, unul dintre ei îi era foarte familiar.

" Olivier, Olivier... Dar nu știu pe nimeni cu numele ăsta!" gândi Nirun, ridicându-se din pat și se îndreptă spre fereastra imensă a dormitorului său.

    Nirun dădu perdeaua de satin albă din geam și lăsă lumina lunii să pătrundă în cameră. Ochii săi verzi cuprindeau într-o singură privire toată suprafața grădinii sale.

   Era o noapte de mai încântătoare. Luna era întreagă, iar stelele împânzeau cerul albastrui negru, alcătuind o dâră sclipitoare ce se pierdea în zare.

   Nirun simți imboldul de a ieși pe balcon și a inspira aer curat. Își puse mâinile pe balustradă și se lăsă puțin aplecat peste ea. Nu se uita la florile și plantele mamei sale sau la brazii viguroși, care împrejmuiau gardul de piatră al curții. Pur și simplu, privirea sa rătăcea în gol.

" Olivier... Cine ești tu? Îmi pari atât de cunoscut! Și totuși, atât de străin! Și Emeric, cine o fi? Niciodată nu-l pot vedea! Oare ce legătură aveți voi cu mine ? Cine sunteți?"

   Așa cum stătea treaz Nirun și reflecta asupra celor doi necunoscuți din visele sale, într-un alt oraș al Germaniei, mai exact, în Frankfurt, un tânăr umbla pe holurile vilei sale spre o anumită încăpere.

   Ținând două cafele în mână, deschise ușa cu piciorul, glasul unui bărbat ce lucra la birou, rupând tăcerea:

—Ethan, mai încet cu ușa aia! O scoți din balamele.

—Scuze, tată, spuse tânărul apăsat, punând cănile pe birou.

    Bărbatul își îndreaptă ochii albaștri spălăciți către cei de culoarea safirului ai fiului său și îi zâmbi șăgalnic.

—Eh, hai! Ce e cu fața aia?

—Eu știu? Poate este trecut de unu jumătate noaptea și mă simt obosit? vorbi cam morocănos Ethan, luând loc pe scaun lângă tatăl său.

—Mai stăm puțin și pe urmă mergem la culcare, îl asigură bărbatul pe tânăr, strângându-i un pic brațul.

—Au mai ieșit alte dovezi la lumină? întrebă Ethan, uitându-se pe dosarul din fața sa.

—Ei bine, avem o pistă, ca să o numesc așa, comentă agentul. Lara Megana s-ar ascunde nu departe de hotarele Germaniei.

—Dar n-are cum, tată! N-a fost găsită nicăieri pe teritoriul țării!

—Eu cred că e adevărat, îi replică tatăl. Și bănuiești unde ar locui?

—Da-mi un indiciu, zise fiul său.

—Chiar în capitală!

-—În Berlin? Cum? N-are sens! Și să nu fie descoperită timp de paisprezece ani?!

— Ce te miră? Lara e o infractoare prea vicleană!

—Posibil... răspunse Ethan, fiind vizibil confuz de noul indiciu al cazului la care părintele său lucra de mai bine de un deceniu.

—Da, ca să vezi și tu unde se ascundea vulpea. Era chiar sub nasul nostru în tot acest timp, constată agentul.

   Ethan dădu din cap doar și îi înmână bărbatului dosarul cazului " Curtezanei Lara". Se ridică de la birou și se duse la geam, lipindu-și fruntea de sticla rece a acestuia. De câteva zile, gândul tânărului agent de poliție nu stătu la caz sau la serviciu, altceva îi crea necazuri. Niște vise ciudate despre doi băieți, posibil frați, îi stricau somnul. Vorbise și cu tatăl lui despre asta, dar acesta îl sfătui să apeleze la psihologul secției. Ethan nici nu vru să audă de așa ceva. Nu era nebun. Poate tac-su îl credea nebun.

  Pierdut în noianul său de gânduri, nu observă când bărbatul se apropie de el și își înfășură brațul în jurul gâtului său.

—Iar te gândești la Emeric ăla?

  —Mhm..

    —Hm! Prostii, făcu tatăl.

   —Poate... vorbi Ethan, privind în continuare cerul nopții.

  —Lasă, o să aflăm împreună despre ce este vorba cu visele astea, îi spuse tatăl fiului. Hai, să mergem la culcare.

   Bărbatul se îndepărtă de tânăr. Ethan se dezlipi de fereastră și, când dădu să plece, un glas cristalin îi șopti:

   —Ne vom reuni curând...

    Ethan se întoarse cu fața către geam val-vârtej, căutând sursa vocii. Tatăl surprinse mișcarea bruscă a tânărului și veni lângă el.

   —Ethan! Ce e?

   Ethan îl privi pe bărbat cu ochii măriți și vorbi:

  —M-ai strigat tu cumva mai devreme?

  —Nu. De ce? Doar ești cu mine.

—Pot să jur că am auzit ceva, își duse la tâmplă mâna Ethan.

—Cred că începe să se resimtă oboseala al dracului de tare. Haide, să ne băgăm în pat, fiule. Mâine plecam de dimineață în Berlin.

   Bărbatul își trase fiul de umăr ușor spre camera lui. Tânărul nu putu să nu arunce o ultimă privire ferestrei din biroul tatălui său, unde auzise vocea și se încruntă.