Jurați în frăție

Un indiciu iese la iveală

N/A: Dragi cititori, vă anunț încă de la început că acest capitol este scris pentru concursul de carte "Bibidi Bobidi bu" de -venusmilo.
În cadrul concursului, am avut de ales de a scrie, în baza unei teme date, un capitol sau o nouă povestire, care să conțină următoarele cuvinte( Franța/Rusia, familie reală, ou de aur.)
De asemenea, aș avea o rugăminte la voi: pentru această probă, este necesar ca voi să-mi acordați un punctaj în funcție de baremul pe care l-am scris la sfârșit.
Părerea voastră, dragilor, contează în proporție de 60% din total.
Fără alte cuvinte, să purcedem la citit!

     Ethan scăpă din mâini cele trei bibliorafturi pe care trebuia să le ducă în biroul de lucru al tatălui său ca să le analizeze. Își roti privirea sa albastră spre direcția din care se făcu auzit glasul și, cu vocea tremurândă, slobozi un strigăt șoptit:

   —Nirun!

    Dar răspunsul nu veni. Preț de câteva secunde, tânărul nu se clinti locului, dorind să se încredințeze că urechile-i nu-l înșelaseră, căci țipătul băiețelului răsună clar pe coridorul pe care agentul de poliție se afla.

   —Dar l-am auzit! glăsui Ethan, dând uitării în acele clipe sarcina sa și repezindu-se pe scări, de unde se auzi chemat.

    Dădu ocol de două ori scărilor, urcând chiar și la nivelul superior al secției, spre a se convinge că, totuși, mintea nu-i jucase feste și de astă dată. Chiotul acela, prin care era exprimat o disperare jalnică și zdrobitoare, îi făcea timpanele să zvâcnească, în timp ce inima îi tresălta cu spaimă. Nu-l vedea și nici nu dădea de Nirun prin clădire, deși nu se amăgea, recunoscând foarte bine timbrul vocal al acestuia.

  —Dar puteam să jur că l-am auzit! își zicea tânărul, coborând treptele. Ah, drace!

    Frustrat de scorneala auditivă a rațiunii sale, Ethan strânse de pe jos bibliorafturile și, aruncând o ultimă privire spre scări, străbătu coridorul în liniște. Își măsură pașii și călcă pe podea cu băgare de seamă, de ai fi zis pe bună dreptate că plutea deasupra pământului. Atât de silențios își urma drumul.

     De cum intră în birou, Adalbert îl apostrofă cu severitate pe Ethan:

    —Mai încet nu te puteai grăbi?

    Apoi, luând aminte asupra palorii chipului fiului său, bărbatul își coborî tonalitatea și, îngrijorat, îi oferi un scaun, pe care Ethan mai mult căzu decât să se așeze, ceea ce spori neliniștea comandantului.
 
    —Sunt bine... Doar o.... încercă să mintă Ethan ca tatăl să nu-l mai obosească cu întrebări de prisos. Nici măcar el nu-și putea explica năluca.

   —Hai, te rog, nu căuta o sustragere de la adevăr, rosti Adalbert, încruntându-se.

  —Stați calm, domnule, sunt bine. Sunt bine, tot stărui Ethan în a risipi valul de tulburare ce-l cuprinse pe comandant.

   Adalbert își trase scaunul mai aproape de fiul lui, dar nu mai spuse nimic, nevrând să-l mai stingherească. Tăcerii lor, de scurtă durată, îi puse capăt o rafală de vânt, ce închise ușa cu putere.

    —Al dracului vânt! sudui, iritat, Adalbert. Toată ziua, fir-ar al dracului, bate vântul! Și ieri, și azi...

   Agentul izbucni în râs la sudalmele colorate ale comandantului. Își recăpătă sângele rece și nici nu se mai gândi la strigătul misterios de pe coridor. Până la urmă, i s-o fi părut.

   —Ei, ți-ai revenit! remarcă Adalbert cu jovialitate. Ce-ai avut?

   —Nimic, v-am zis, doar, minți mai departe Ethan, al cărui tremur în glas trecu neobservat de bărbat. O cădere nervoasă, nimic grav.