Jurați în frăție

Ca de la o inimă la alta

    —Păi... nu știu ce să răspundă Xiomara, căci, la drept vorbind, pe lângă faptul c-o jenase destul ruperea sacoșilor, prezența lui Adalbert o tulbura în străfundul inimii.

  —Oh, ce noroc! Se întâmplă să am o sacoșă la mine, zise domnul Frankreich, scoțând din buzunarul pantalonilor săi o sacoșă împăturită pe care o desfăcu.

    Femeia nu-și găsi cuvintele, așa că, acceptă fără a încuviința verbal ajutorul spontan al bărbatului. Amândoi adunau cumpărăturile împrăștiate de-a lungul trotuarului.

     Am minți cititorii, dacă am tăgădui stinghereala care-i încerca din greu sufletul Xiomarei și care sporea pe măsură ce găsea tot mai mult timp în prezența acelui bărbat. Pur și simplu, o neliniște grozavă o stăpânea de fiecare dată când îl întâlnea. Un sentiment lăuntric și nelămurit i zdruncina moralul în momentele acelea și-o țintuia locului.

    Era oare spaimă? Nu! Ar fi absurd! Deznădejde? Nici atât! N-avea motiv. Dar, atunci, ce? Ce fel de simțire făcea Adalbert să se nască înăuntrul ei, din moment ce nu era nici spaimă sau deznădejde? Și nici bucurie ori surprindere?

    Ei bine, era un amestec din cele patru: o înfiorare. Acum, poate vă întrebați ce fel de înfiorare. Una de bun augur? Tot ce se poate. Însă, chiar dacă întâlnirea cu comandantul de poliție îi făcea inima să tresalte în extaz, cumva, în adâncul ființei sale o tulburare pătrunzătoare îi arunca acele emoții într-o beznă lugubră. Astfel, orice stare de exaltare izvorâtă din încrucișarea de priviri dintre cei doi, se stingea rapid în cugetul ei, așa cum și izbucnise.

     Adalbert și Xiomara terminaseră de strâns alimentele. Femeia se ridică și rosti cu o voce scăzută:

   
   —Mulțumesc, domnule Frankreich.

     —Cu plăcere, doamnă, îi zâmbi șăgalnic bărbatul. Apropo, puteți să-mi spuneți doar Adalbert. Vă permit să mă tutuiți.

  Obrajii Xiomarei se coloraseră într-un minunat roșu trandafiriu, care  pătrunse până în albeața ochilor ei.

   —Eu zic, totuși, să nu ne lipsim de formalități, grăi femeia, străduindu-se să-și mascheze roșeața ce se întindea tot mai mult pe chipul ei auriu.

   —Dacă dvs vreți, eu mă supun cu umilință, pronunță cu seninătate Adalbert și se apleacă să ridice sacoșa burdușită cu bunătățuri.

     În aceeași clipă, Xiomara vru să apuce mânerele acesteia. În schimb, își văzu mâna cum este acoperită de alta mai puternică. Tresări.

    Bărbatul îi atinse mâna a doua oară de când se întâlniseră, iar de data aceasta, el o făcuse în mod voit. Doamna Solverde îl pironi din ochi, din care se înțelegeau porunca de a-i da drumul mâinii, trufașă și dreaptă, astfel, comandantul lăsă să-i lunece din palmă mânerul. Femeia îl apucă imediat, retrăgându-și sacoșa mai aproape de picioarele ei.

      Xiomara inspiră adânc și se adresă din nou vecinului binevoitor:

    —Domnule, ar trebui să ne lăsăm de imprudența de a ne mai atinge mâinile. Până la urmă, nu cred că un asemenea gest i-ar face plăcere soției dvs.

    Adalbert își lăsă capul jos și surâse cu zâmbetul unui vulpoi caruia îi scăpase prada și n-avea ce face.

     "Strașnică femeie! Pe cinstea mea!" gândi el, ușor amuzat de tentativele nereușite de respingere ale acesteia.

     —Da, doamnă, aveți dreptate. Asta dacă aș mai fi încă însurat.

     —Nu sunteți căsătorit?! se miră Xiomara, chipul ei dovedind emoția ce-o stăvilea.