The chalice full of purple water ( rewriting )

~Capitolul 4 ~ Partea a III-a~

Toată amețeala îmi fu aproape de folos. Mi-am dres vocea ca să-i atrag atenția. Când acesta îmi aruncă o privire, puțin spus iritată, i-am întins repede mâna, fluturând-o impacientată, încercând să-i comunic să mă ridice cat mai curand. Acesta mârâi nervos dar, fără să întârzie prea mult, îmi apucă mâna și mă ridică brutal. Dezechilibrul pe care mi-l provocă mișcare bruscă, dar și amețeala încă prezentă, contribuiră numai bine la așa-zisul meu plan.

M-am prefăcut, mai mult sau mai puțin, că sunt pe cale sa cad și, înainte sa se hotărască el dacă să mă prindă sau nu, m-am apucat de umărul lui, trăgându-i hainele într-o parte.

-Ce naiba faci? Scrâșni el printre dinți.

Mâna lui era în continuare încleștată pe mânerul cuțitului.

-Nu poți... Nu poți sa-l omori! am zis eu cu voce slabă apoi, ținându-mă în continuare de hainele lui, m-am lăsat pe spate. Chiuitul meu ca de nuntă răsună în noapte. Chiar dacă acesta era parte din așa-zisul plan, contribui într-o mică măsură și la eliberarea câtorva frustrări.

Înainte sa mă trag înapoi, toată lumea mi se rasturna la propriu cu cu susul în jos, lucru ce-mi provocă un ciudat gol în stomac și o oarecare greață.

-Ce naiba faci? Repetă el, mai apăsat, cu un ton și mai nervos ca înainte.

-Îl cunosc. E un om bun. Nu poți... Nu poți! Are o nevastă care s-a purtat frumos cu mine, și dacă nu mă-nsel, are și copii. Nu poți, nu...

-Și? Mi-o tăie el brusc. Dă-te!

Mă împinse, dar nu m-am desprins de el. Chiar din potrivă, i-am strâns hainele mai tare în pumn și m-am mai lăsat odată pe spate, de aceasta dată, mai precaută totuși, simțind cum golul din stomac încă nu dispăruse.

-Haideeeee! am strigat, dar m-am tras imediat lângă urechea lui și am continuat șoptit, mai repede, mai panică. Uite, prefă-te că sunt beată! Ia-mă de după umăr și... hai să plecam. Mă știu toți drept o drogată, nu o să fie... nimic neobișnuit.

Încercam să mă grăbesc dar mă poticneam în cuvinte de parcă as fi fost de-a dreptul într-o stare de ebrietate profundă.

-Ce? spuse el de această dată mai mult confuz decât nervos. Dar nu se înduplecă și încercă să se smulgă iar din strânsoarea mea.

Pașii bărbatului se apropiau, fiind acum la doar câțiva metrii distanță de noi. Văzând acest lucru, el îmi apucă una din încheieturi strâns și, scrâșnid atât de tare din dinți că puteam să-i aud cum scârțâie, mârâi cu o voce care-mi provocă fiori:

-Lasă-mă!

-Nu! am zis cu o hotărâre de care nu aveam habar că zace în mine. Nu-ți dau drumul până când nu lași nenorocitul ăla de cuțit! Te rog...

Liniște... Ochii noștri intersectați. O secundă timpul se opri. Respirațiile noastre se tăiară. Pașii bărbatului, mult prea aproape și...