Jocurile Zeilor - Capitolul 3, Regele Negru (+18) [FRAGMENTE]

Fragment 1 - partea 1

(...)

Ajungem la depozit înaintea „musafirilor", asta pentru că vreau să mă obișnuiesc cu locul acesta bântuit de amintiri urâte.

(...)

Respir adânc și îmi găsesc refugiul într-un colț întunecat, ferit de lumina produsă de flăcările aprinse de Eric și Michael în două butoaie. Între timp, a apărut și o masă în centru, pe care cei care urmează să renoveze depozitul și-au lăsat câteva schițe și creioane. Pe unul dintre ele îl am acum între degete, pe post de jucărie. Mă așez pe un scaun din piele neagră, ruptă, cu picioare metalice și plin de praf, pe care îl șterg cu palma superficial, doar cât să nu îmi rămână urme pe costumul cenușiu de pe mine. Sacou, cămașă și pantaloni conici până la glezne, dar am culminat cu o pereche de pantofi negri cu toc ascuțit și metalic de la Casadei.

Cei trei bărbați, care îmi sunt alături, stau în apropierea mesei, aflate la vreo zece metri distanță în fața mea și, analizându-i pentru o clipă, par toți fotomodele, cu trupuri zvelte, umeri lați și îmbrăcați în costumele lor făcute pe comandă, închise la culoare, dar care îi fac să arate ca scoși din reviste de modă. Eric, îmbrăcat într-un costum gri deschis, își dă o șuviță albă de pe frunte, râzând la o glumă de-a lui Nolan, care, la rândul lui, poartă un costum bleumarin din trei piese. Michael, mai reținut, așa cum e de obicei, mustăcește la discuția celor doi, în timp ce atinge subtil, cu degetele, pistolul ascuns în costumul lui negru.

Părem pregătiți pentru o întâlnire de afaceri, dacă judec după ținutele noastre sobre, dar locul nu ne ajută deloc, fiind preferat de cerșetorii fără locuințe, până acum câteva luni.

Murmurul băieților se oprește când ușa ruginită a depozitului se deschide și, din conul acela de umbră, se aud cum spre noi se îndreaptă trei perechi de pași, unul mai apăsat ca altul, însă ultimul pare... relaxat.

Îmbrăcat într-un costum maro și cu un pardesiu Burberry clasic pe umeri, Walter este primul care apare în lumină, urmat de mâna lui dreaptă, Vanko, un ucrainian trecut de patruzeci de ani cu origini grecești, taciturn de fel, dar mereu prezent lângă bătrânul cu păr grizonat și cu o țigară veșnic aprinsă în mână. Iar, în urma lor, la un pas în spate, apare din întuneric un bărbat înalt, de aproape un metru optzeci și cinci, tânăr, până în treizeci de ani, cu părul negru precum cărbunele și un costum la fel de închis la culoare, ce ține vârfurile degetelor băgate în buzunarele pantalonilor. Afișează o atitudine arogantă, dar și plictisită, judecând după poziția corpului, ce deține o pereche de umeri lați și un mers liniștit.

Distanța și lumina proastă, cauzată de grinzile groase și stâlpii care susțin acoperișul, mă împiedică să observ mai multe detalii, dar toate simțurile mi se trezesc mai puternic cu fiecare pas pe care acesta îl face, în timp ce se apropie relaxat spre masa unde se află restul echipei mele. Inima mea face salturi înspăimântătoare și mă simt nevoită să respir adânc, încercând să o potolesc, căci nu am timp să mă ocup de ea acum. Oricum, atenționarea ei este suficientă să îmi dau seama că ceva merge rău.

Sau o să meargă rău.

Bărbatul misterios se întoarce cu fața spre cei trei colegi ai mei și face un pas mai aproape de masă, lăsând lumina din butoiul aprins să îi lumineze chipul. Și atunci îl văd. În această clipă, corpul îmi îngheață, inima nu mai bate, iar el, ca și cum mi-ar simți reacția mută a trupului împietrit, își ațintește ochii reci în direcția mea, chiar dacă umbra îmi acoperă jumătatea de sus a corpului, oprindu-l astfel să îmi vadă chipul.

Apoi privirea întunecată i se mută spre Eric și în colțul gurii îi apare un zâmbet meschin, destul de subtil. Își trece limba peste buzele cărnoase, perfect conturate, lăsându-l pe Walter să pornească întâlnirea. Acesta îmi aruncă o privire și, când vede că nu am de gând să mă apropii, îl prezintă pe noul conducător al organizației lui, Elijah Wren, dar alte detalii nu mai aud.

Nu mai sunt capabilă să reacționez.

Tot ce fac, după cele zece secunde de care am nevoie ca să pot respira din nou, este să plimb pixul printre degete și să îmi confirm suspiciunea pe care creierul meu refuză să o accepte, deși tot corpul meu o simte. Până și inima. Pixul zboară ca o săgeată din mâna mea, ghidat de gândurile tăcute, direct spre chipul bărbatului cu ochii negri, dar nu își atinge ținta, deoarece bărbatul ridică un singur deget, arătătorul lung, ce are la bază un inel mare, și face ca pixul să se oprească, levitând în fața ochilor lui. Aceștia se mută din nou în direcția mea, cu o sclipire de amuzament răutăcios pe care nu se mai obosește să-l ascundă. Apoi obiectul se întoarce cu vârful spre mine și, cu o viteză de două ori mai mare ca înainte, vine direct spre capul meu. Îl deviez fără probleme când este la câțiva centimetri de mine, căzând pe jos cu zgomot, iar micul joc mă face să zâmbesc.

În sfârșit, un adversar pe măsură. Regina albă, față în față cu Regele negru.

NEXT -»